Skip navigation

„Nu se poate face capitalism cu oameni pesimişti”

sursa: http://www.dilemaveche.ro/old/arhiva_dilema/374/DumiSAND.htm
Dumitru SANDU, dilema veche, 14-20 apr. 2000

Cartea profesorului Dumitru Sandu Spaţiul social al tranziţiei analizează competent, ştiinţific şi interesant în acelaşi timp, componentele şi determinările celor zece ani de tranziţie românească, efortul de a trece de la o fortăreaţă totalitară la o societate democratică şi la o economie de piaţă, context în care optimismul – ceea ce îl generează şi ceea ce-l ucide – devine subiect de analiză. „Reprezentările despre schimbare devin parte integrantă a schimbării”, susţine profesorul Sandu şi acesta a fost subiectul interviului de mai jos, rămas monolog, deoarece întrebările nu făceau decît să încurce logica discursului.

Tema optimismului îmi este dragă, nu pentru că aş fi un optimist iremediabil. Dezbaterea publică de pînă acum, dusă de către politicieni, jurnalişti, sociologi s-a centrat pe mulţumire şi nemulţumire, pe satisfacţie-insatisfacţie, încredere şi neîncredere. Sînt aspecte extrem de importante. În raport cu ele optimismul în capitalismul românesc este o nouă temă.

Legătura dintre optimism şi capitalism nu este una speculativă, ci una de fond, de substanţă. Capitalismul de tip democratic – nu cel autoritar, dictatorial, gen Franco sau Hitler – se dezvoltă prin proiect, prin proiecte individuale şi de grup, libere să se mişte, să intre în competiţie. Ca să faci proiecte, trebuie să ai dispoziţia de a gîndi ziua de mîine. Şi a gîndi ziua de mîine, înseamnă, în esenţă, a fi optimist. În esenţă, deoarece ziua de mîine poate fi gîndită în sens pozitiv şi în sens negativ. Optimismul ţine de gîndirea pozitivă.

După această constatare apare întrebarea: cine generează optimismul? Vine din cer, vine de pe pămînt, vine de la dreapta, adică din Vest, vine de la stînga, adică din Est? El vine de aici, din această ţară, de pe aceste locuri, din solul acestei ţări, în primul rînd din solul social şi instituţional. Ar trebui să ne întrebăm atunci, dacă optimismul există în profunzime, în structura valorică reală a acestui popor, sau e legat de structuri instituţionale. Ca orice fenomen social nu are o singură determinare, nu există legături unice în viaţa socială. Dar, pe de altă parte, există legături predominante.

Cînd economiştii, oameni care operează cu cifre – unii dintre ei cu idei fascinante – ajung în zona incertitudinii, în explicarea unor fenomene, cum ar fi eşecul de moment al capitalismului din România, încep să vorbească despre valorile şi mentalităţile existente, nefavorabile capitalismului adevărat. Se presupune că în genele noastre culturale există o orientare pasivă, nonantreprenorială; dar situaţia românilor plecaţi în străinătate infirmă această supoziţie. În momentul cînd se schimbă mediul, se schimbă şi reacţiile omului: el nu-şi modifică mentalitatea, el pleacă luînd cu el un bagaj cultural, al culturii româneşti, al lui pentru toată viaţa; el are succes pentru că s-a modificat mediul. Şi nu e vorba despre colegii de muncă sau de vecini, ci în special despre structura instituţională. Punctul meu de vedere este că optimismul, floarea rară care trebuie ocrotită, creşte numai în anumite grădini, trebuie să aibă anumite alei, straturi orînduite, în aşa fel încît respectiva floare să fie provocată să crească. Este nevoie de o anumită umiditate, însorire. În plan social acestea se numesc instituţie, lege, ordine instituţională. Cum se poate crea un aranjament de legi, instituţii, asociaţii care să-i poată determina pe oameni să-şi gîndească viitorul la modul pozitiv? Nu există reţete. Dar în această căutare de răspuns, societatea românească este una fascinantă pentru sociolog, politician sau jurnalist, deoarece răspunsurile se găsesc greu dar – probă de optimism şi nu numai – se pot găsi.

Problema este cea a stimulării activismului social al oamenilor, în plan economic şi mai ales în plan politic. Răspunsul standard la întrebarea formulată mai înainte este că structurarea dezirabilă nu se produce din vina politicienilor. La prima vedere este adevărat: ei sînt inginerii, proiectanţii de instituţii. Instituţia nu este proiectată de omul de pe stradă: acesta are dorinţe, are aspiraţii şi el trebuie să respecte instituţia după înfiinţarea ei. E un joc de doi parteneri. Dar ca sociolog trebuie să nuanţez. Nu e corectă afirmaţia că toţi politicienii sînt în toate cazurile vinovaţi, plasînd toate deficienţele acolo.

Boala este legată de o tendinţă mai generală şi ea se numeşte lipsa de expertiză. În societatea noastră, stocurile de cunoaştere, mai ales pe latură economică şi socială, sînt extrem de reduse. În lipsa unei informaţii adecvate care să permită judecăţi şi evaluări corecte, apare tendinţa de a găsi un ţap ispăşitor. Ori de cîte ori ne ducem spre ţapul ispăşitor, politicianul de dreapta sau cel de stînga, cel care a fost la putere sau cel care este la putere, circulăm în spaţii ideologice, în spaţii din afara cunoaşterii de specialitate, de unde şi vin rădăcinile răului. E adevărat că nu există o cunoaştere precisă a felului cum trebuie să se desfăşoare tranziţia postcomunistă. Şi în alte ţări ea evoluează prin încercare şi eroare. Dar ceea ce se întîmplă în centrul şi Estul Europei este unic doar din punct de vedere economic; din punct de vedere politic se aseamănă destul de bine cu experienţa Spaniei, a Portugaliei sau a Greciei, din anii ’70-’80, cînd aceste ţări au trecut de la regimuri autoritare la organizări social-politice de tip democrat. Trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă este unică şi e firesc ca Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, România şi celelalte ţări din zonă să fie confruntate cu erori.

De unde vin diferenţele?

Majoritatea teoreticienilor se referă la punctul zero, la faptul că în 1990, Ungaria, Polonia, Cehia arătau altfel decît România sau Bulgaria. Acolo situaţia era mai bună, existau experimente ale reformei, chiar în cadrul comunismului, în timp ce România a fost o ţară izolată. Şi Dej, şi Ceauşescu au avut un succes remarcabil în izolarea ţării şi această „performanţă” ne influenţează în continuare. Este ceea ce se numeşte dependenţă de cale: se avansează în funcţie de drumul pe care s-a pornit. Este aşa, dar nu e numai aşa. Această influenţă a punctului zero, 1989-1990, este în scădere; contează din ce în ce mai mult memoria instituţională, capacitatea diferitelor societăţi de a înmagazina şi de a prelucra informaţia cu privire la ce a fost bine şi ce a fost rău în anii trecuţi. De aici vin diferenţele.

În lumea exemplelor, se pot găsi multe explicaţii: am lucrat, doi ani de zile, ca expert PHARE pentru probleme de dezvoltare regională, proiectînd împreună cu colegi geografi, urbanişti, economişti, structurile instituţionale necesare dezvoltării regionale. Un coleg al nostru din Anglia a venit în ţară la un interval de un an de zile şi a fost primit de aceeaşi persoană, la acelaşi ridicat nivel de decizie, în acelaşi birou, din Palatul Victoria. La a doua vizită, englezul a constatat că tot ce s-a discutat la prima întîlnire nu mai exista, n-a notat nimeni ce s-a decis în urmă cu un an. Ca să nu mai vorbim că nu se făcuse nimic din ceea ce se promisese. Cînd a revenit era ca şi cum ar fi venit pentru prima oară. Este tragic din punct de vedere social, pentru că, în acel mic-mare birou, din Palatul Victoria, s-a întîmplat ceea ce se petrece în toată ţara: nu se adună informaţia, nu se leagă cum trebuie, nu se învaţă din ce este greşit şi din ce este bun. Brambureala instituţională de aici decurge. Aşa apare şi nevoia de a găsi puncte de intrare în cercuri vicioase, extrem de bine structurate. Dacă este să vorbim aplicat, atent, ştiinţific, problema nu este cu politicianul sau cu mentalităţile, ci cu cercul vicios creat în relaţia dintre mentalitatea omului simplu şi politician. Pentru că există şi un gen de cultură a omului normal, care favorizează comportamentul defectuos al politicianului.

Ar trebui căutate punctele de intrare de unde să poată fi întreruptă acţiunea distructivă a lipsei de memorie instituţională. Nu ştiu care e calea, dar pot exista ipoteze. Una dintre ipotezele de acţiune este cea a dezbaterii publice responsabile, în care şi jurnaliştii şi juriştii, şi sociologii, şi economiştii, şi politicienii să-şi respecte reciproc competenţele. Atunci pot să apară efectele de corecţie. Presa este un mecanism cu un început bun, competiţia există, în pofida unor dependenţe economice evidente. Presa a contribuit mult la indicarea unor direcţii de acţiune în materie de corupţie şi modul de raportare la corupţie este una dintre căile de rupere ale pomenitului cerc vicios.

Optimismul trebuie plasat, cu sens, într-un tablou. Termenul este etichetă pentru un fenomen mai larg, care se referă la capacitatea de dezvoltare prin proiect.

Pentru a evolua, o societate trebuie să genereze prin grupurile ei, prin asociaţiile ei, prin indivizii ei, planuri concurente de dezvoltare. Dar aranjamentul instituţional nu este suficient pentru producerea modernizării democratice. Acest proces trebuie regîndit, reconstruit, scos din clişeele socialismului şi pus pe făgaşul lui normal de dezvoltare capitalistă. În esenţă, modernizare înseamnă raţionalizare, organizare raţională, pe fundament ştiinţific, a proceselor economice, politice şi sociale. Construirea de proiecte face parte din acest proces major. Nu se poate ajunge însă la o efervescenţă constructivă, decît dacă se asigură fluxurile optime de circulaţie a informaţiei necesare. Una din moştenirile grele ale comunismului este circulaţia defectuoasă a informaţiei: se cheltuiesc bani mulţi pentru producerea ei şi apoi zace stocată, moare în dosare sau, mai nou, în fişierele calculatoarelor. O parte din informaţia necesară sociologului – sondajele – el şi-o produce singur, dar pentru a pune un diagnostic corect este nevoie de mai mult. Lupta cu instituţiile guvernamentale, dar şi cu cele neguvernamentale, pentru a obţine informaţii curate, bune, este destul de grea, în pofida progreselor făcute pe această cale. Capitalismul nu poate fi eficient fără accesibilitatea informaţiei şi capacitatea de prelucrare şi de analiză, în aşa fel încît datele să vorbească oamenilor. Pe piaţă sînt multe cărţi proaste care fac ideologie sub haină ştiinţifică şi singura modalitate de a le elimina este să pregătim oamenii aici cît se poate, să-i trimitem în străinătate să înveţe; trebuie să facem să circule exemplele bune, reuşitele societăţii, altfel opinia publică este copleşită de eşecuri. Numărul de specialişti pentru zona ştiinţelor sociale, oameni capabili să prelucreze bine datele, este încă extrem de redus.

Acolo unde nu există competenţă în prelucrarea informaţiei, creşte ideologia. Aceasta din urmă îşi are rostul ei, mai ales atunci cînd este credinţă constructivă, dar nu ca justificare de interes sau de incompetenţă. Floarea optimismului social poate fi uşor sufocată de vitalitatea pe care o au ideologiile, politicianismul, corupţia şi incompetenţa.

One Comment

  1. murfi, salut! In politicile de pe meleagurile noastre singurele proiecte de anvergura, vizibile de ceva ani incoace sunt cele impotriva lui Basescu. Sa speram ca,aruncate la cosul de gunoi al politicii, vor urma si proiecte ceva mai utile.

    ps. Si eu am lucrat in programe phare 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: