Skip navigation

Category Archives: parinti spirituali

g.k.chesterton, what’s wrong with the world?

1. eroarea medicala
2. avem nevoie de un om lipsit de simt practic

exista o anecdota populara care ilustreaza foarte bine argumentele zadarnice si nesfirsite ale filozofilor; e vorba de intrebarea despre ce a fost primul, oul sau gaina? nu sint convins ca, daca ar fi bine inteleasa, ar fi chiar asa de inutila o examinare mai atenta. nu ma intereseaza aici sa abordez acel soi de profunde dispute metafizice sau teologice pe care le ilustreaza atit de bine povestea cu oul si gaina, ci un aspect mult mai concret. materialistii evolutionisti ar putea fi imaginati satisfacator, intr-o viziune a tuturor lucrurilor, ca fiind proveniti dintr-un ou, dintr-un embrion oval, nebulos, imens care s-a ouat singur printr-un accident cosmic. cealalta scoala de gindire, cea transcendentalista (careia, personal, ii ramin credincios), nu ar fi probabil nedemna sa fie reprezentata ca si cum aceasta frumoasa, rotunda lume in care traim nu ar fi decit oul depus de o pasare sacra, nenascuta; porumbita mistica a profetilor. insa pentru scopuri mult mai modeste am chemat in ajutor puterea acestei neobisnuite delimitari. fie ca pasarea vie este asezata la inceputul firului logic, fie ca nu, este in schimb absolut necesar ca ea sa fie asezata si la sfirsitul acestuia. pasarea vie trebuie tintita – nu cu o pusca de aceasta data, ci cu o bagheta magica, datatoare de viata. esential pentru pastrarea coerentei gindirii noastre este urmatorul lucru: oul si gaina nu trebuie gindite ca aparitii cosmice egale si alternative la infinit. nu trebuie sa le vedem ca un tipar repetitiv ou-gaina; unul dintre ele este un mijloc, iar celalalt este o tinta; sint doua lumi mentale diferite. lasind la o parte complicatiile legate de micul dejun, putem spune ca, principial, oul exista doar pentru a produce o pasare. in schimb pasarea nu exista doar pentru a produce alte oua. o pasare poate exista si pentru a se amuza pe sine, pentru a-l lauda pe dumnezeu, sau, de ce nu, pentru a-i sugera unele idei unui dramaturg francez. fiind o fiinta vie si autonoma, este, sau poate fi, valoroasa in sine. acuma, politica moderna de la noi este foarte neatenta la acest aspect; a uitat ca producerea acestei vieti fericite si autonome este pina la urma tinta tuturor situatiilor complexe si a compromisurilor prin care trecem. nu vorbim decit despre oameni utili sau despre institutii functionale; adica, ne gindim la gaini doar in termeni de producatori de oua. in loc sa cautam sa crestem o pasare ideala, acvila lui zeus sau lebada lui avon, sau orice altceva ne-am putea dori, discutam doar despre procesul de inmultire si embrioni. acest circuit in sine, separat de scopul sau divin, devine dubios si de-a dreptul morbid; otrava se strecoara in embrionii tuturor realizarilor; iar politica noastra ne apare ca un cos de oua clocite.

idealismul reprezinta considerarea fiecarui lucru doar sub aspectul sau practic. idealismul vrea sa discutam mai intii despre vatrai daca este potrivit pentru lovire, si abia apoi daca este potrivit pentru lovirea nevestei; sa vedem daca nu cumva oul este potrivit pentru cresterea pasarilor, inainte de a ne decide ca e destul de stricat pentru a putea fi utilizat in practica politica. ce stiu insa, e ca aceste cautari teoretice (care se ocupa cautarea scopului) il expun pe cel care le practica banalei acuzatii ca se pieptana in timp ce tara arde. o scoala, pentru care lordul rosebery este reprezentativ, si-a asumat sarcina de a inlocui idealurile sociale si morale care au reprezentat pina acum motorul politicii cu o coerenta si completitudine generica a sistemului social, care a primit numele de „eficienta”. nu sint pe deplin lamurit asupra doctrinei secrete a acestei secte. insa, atit cit pot eu sa inteleg, „eficienta” inseamna ca noi ar trebui sa descoperim totul despre o masina in afara de scopul pentru care a fost construita. a aparut mai nou un capriciu de-a dreptul neobisnuit: cel de a considera, cind lucrurile merg prost, ca avem nevoie de un om practic. ar fi cu mult mai adevarat daca am spune ca atunci cind lucrurile merg foarte prost avem nevoie de un om lipsit de spirit practic. sau, cel putin, de un teoretician. un om practic este un om deprins cu rutina zilnica, cu modul in care functioneaza lucrurile in mod normal. cind lucrurile nu merg, avem nevoie de un ginditor, un om care are o teorie asupra motivului pentru care aceste lucruri ar putea functiona. e rau sa te piepteni cind tara arde, insa pare destul de folositor sa fi studiat stiinta hidraulicii.

este astfel necesar sa renuntam la agnosticismul din zilele obisnuite si sa incercam rerum cognoscere causas. daca avionul in care sinteti are o mica toana, un mester ar putea-o rezolva; insa daca are un necaz mai grav, este foarte probabil ca va fi nevoie de un batrin profesor distrat si cu barba alba care sa fie tirit cu greu din laboratorul sau sa analizeze natura raului. cu cit mai grav dezastrul, cu atit mai lunga barba alba, cu atit mai distrat teoreticianul de care este nevoie pentru rezolvarea sa. iar in unele cazuri extreme, nimeni in afara de omul (probabil destul de scrintit) care a inventat o astfel de traznaie zburatoare nu va putea spune care a fost problema.

„eficienta” este inutila pentru aceleasi motive pentru care oamenii puternici, puterea vointei sau supraomul sint inutili. adica, este inutila pentru ca are de-a face cu actiunile doar dupa ce acestea au fost deja efectuate. nu are nici o teorie despre incidente inainte ca acestea sa apara; asa ca nu are nici o putere de decizie. o actiune poate sa fie reusita sau nereusita doar dupa ce s-a desfasurat; inainte de a incepe, trebuie sa fie, in teorie, corecta sau gresita. nu exista ceva de genul sustinerii invingatorului; pentru ca in momentul in care trebuie sustinut nu este invingator. nu exista lupta de partea cistigatoare; lupta se duce pentru a afla care este partea cistigatoare. daca o operatie a avut loc, a fost eficienta. daca un om a fost ucis, uciderea a fost eficienta. soarele tropical este eficient in a-i face pe oameni lenesi si adormiti, in aceeasi masura in care un sef de echipa bataus din lancashire este eficient in a-i face harnici ca niste albine. maeterlinck este la fel de eficient in a-i umple pe oameni de vibratii spirituale stranii ca si domnii crosse & blackwell in a-i umple de dulceata. totul depinde doar cu ce doresti sa fii umplut. lordul rosebery, fiind un sceptic modern, probabil ar prefera vibratiile spirituale. eu insa, ca crestin ortodox, prefer dulceata. insa ambii sint eficienti daca actiunea lor a reusit; si ineficienti pina in momentul incheierii acesteia. un om care se gindeste prea mult la succes va ajunge un sentimentalist stors de vlaga; pentru ca trebuie sa se uite intr-una inapoi. daca apreciaza doar victoria, trebuie sa se prezinte tirziu la lupta. pentru omul de actiune nu exista decit idealul.

acest ideal bine definit este o problema cu mult mai urgenta si mai practica in mijlocul timpurilor tulburi de acum din anglia; mai mult decit orice planuri sau propuneri imediate. pentru ca haosul de astazi se datoreaza unui soi de amnezie generala legata de tinta pe care o urmaream cu totii la inceputuri. nici un om nu mai cere ceea ce isi doreste; fiecare cere ceea ce are impresia ca poate primi. si tot asa, in timp poporul uita ce isi dorea omul la inceput; iar dupa o viata politica viguroasa si plina de succese, uita si el. avem o abundenta extravaganta de ‘varianta a doua’, un pandemoniu de ‘e bine si asa’. ei bine, acest soi de pliere a dorintelor nu numai ca previne aparitia oricarui fel de eroism, dar impiedica si realizarea unor compromisuri reale. se poate gasi mijlocul distantei intre doua puncte doar daca acestea sint fixe. s-ar putea sa putem ajunge la un aranjament intre doua parti care nu pot obtine amindoua ceea ce isi doresc; nu si daca acestia nu iti pot spune ce isi doresc. un chelner ar prefera mai degraba sa primeasca de la fiecare client comenzi clare, chiar daca acestea ar fi ‘ibis gatit in aburi’ sau ‘elefant fiert’, decit sa-i vada cu capul prins in miini pe fiecare, adinciti in calcule aritmetice legate de cantitatea de mincare posibil prezenta in bucataria restaurantului. cei mai multi dintre noi am avut de suferit de pe urma acelui tip de doamne care, dintr-un soi de altruism pervers, reusesc sa faca mai mult rau decit egoistii; care insista aproape in hohote pentru cel mai antipatic fel de mincare si se agata cu disperare de cel mai retras loc de sezut. cei mai multi dintre noi am participat la petreceri sau in excursii in care am asistat la aceasta agitatie efervescenta de auto-depreciere. spre deosebire de aceste admirabile femei, din motive mult mai meschine, practicienii politici tin lucrurile in aceeasi confuzie prin intretinerea dubiului asupra pretentiilor lor reale. nu este nimic care sa impiedice mai mult o rezolvare decit o aglomerare de astfel de mici capitulari. ne uitam uluiti la politicieni din toate aripile care sint pentru o educatie seculara, insa considera ca este inutil sa incerce sa faca ceva in aceasta directie; care doresc prohibitia totala, insa nu cred ca sint indreptatiti sa ceara asta; care regreta introducerea obligativitatii educatiei, insa o continua resemnati; sau care doresc improprietarirea taranilor si, in consecinta, voteaza pentru cu totul altceva. acest soi de oportunism nauc si incurcat este cel de care ne impiedicam la orice pas. daca oamenii nostri de stat ar fi fost vizionari, poate s-ar fi facut si ceva practic. daca le-am cere ceva abstract, poate am primi ceva concret in schimb. dupa cum pare, nu este numai imposibil de obtinut ceea ce isi doresc oamenii, dar este imposibil de obtinut si macar o parte din acestea, deoarece nimeni nu poate sa le puna clar pe hirtie. acea claritate si chiar duritate din negotul clasic pare ca s-a pierdut cu totul. uitam ca in cuvintul ‘compromis’ exista, printre alte lucruri, si particula bine definita si sonora ‘promis’. moderatia nu este vaga; este la fel de bine definita ca si perfectiunea. punctul din mijloc este definit in aceeasi masura in care sint definite punctele extreme.

daca sint pus de un pirat sa merg pe o scindura, e de prisos sa ma ofer, ca un compromis de bun simt, sa merg pina la o distanta rezonabila. pentru ca exact asupra acestei distante rezonabile nu vom fi de acord, eu si piratul. exista un moment deosebit de bine precizat matematic in care scindura se va inclina. bunul meu simt se intinde exact pina la acel moment; in schimb, bunul simt al piratului va incepe de-abia din acel punct incolo. insa acest punct este la fel de consistent definit ca orice alta diagrama geometrica; si la fel de abstract ca orice dogma religioasa.

si o bomboana 🙂

Ain’t got time for doubts or fears
Ain’t got time for shallow tears
Ain’t got time to bare my soul
Because I still got a hard way to go

Said that you got a losing hand
Ain’t no point in you raising sand
Ain’t got time to bare your soul
Because I still got a hard way to go

And it’s a crying shame
That you can’t lay the blame
On anybody else but yourself

Wish that you had my sympathy
You ain’t got no hold on me
And my heart is getting cold
And I still got a hard way to go

And it’s a crying shame
That you can’t lay the blame
On anybody else but yourself

And I still got a hard way to go

Anunțuri

g.k.chesterton, what’s wrong with the world?

eroarea medicala

o carte moderna de cercetari sociologice are o structura oarecum predeterminata. de regula, incepe cu o analiza a situatiei actuale, cu statistici, tabele de populatie, cu rata de scadere a criminalitatii printre congregationalisti, rata de crestere a isteriei in rindul politistilor si multe alte observatii similare consemnate deosebit de precis; tot de regula, se incheie cu un capitol intitulat „remediul”. acestei metode minutioase, serioase, stiintifice i se datoreaza aproape in totalitate imprejurarea ca acest „remediu” nu este niciodata descoperit. aceasta schema, o intrebare cu iz medical urmata de o reteta de vindecare, este o nerozie; este cea dintii mare nerozie a sociologiei. se cheama diagnosticarea prealabila a bolii, etapa care ne va permite apoi identificarea medicatiei potrivite. pe cind insasi esenta si demnitatea umana ne obliga, in ce priveste chestiunile sociale, sa cautam sa intelegem mai intii starea de vindecare si abia apoi pe cea de boala.

acest sofism este doar unul dintre cele cincizeci de sofisme pe care le-a creat obsesia moderna pentru metafore biologice sau corporale. este la indemina sa vorbesti despre organismul social sau despre leul britanic. dar marea britanie nu este nici organism, iar leu nici atit. din momentul in care ii atribuim unei natiuni unitatea si firescul unui animal oarecare, imaginatia o poate lua linistit razna. oamenii sint bipezi, dar asta nu inseamna ca vom putea vedea o adunare de cincizeci de oameni drept un centiped. de aici vine, de exemplu, si imensul absurd al discursurilor despre „natiuni tinere” sau despre „natiuni muribunde”, ca si cum o natiune ar avea o durata de viata fizica si bine precizata. astfel, unii spun despre spania ca ar fi in ultimul stadiu de batrinete; ar putea la fel de bine sa spuna si ca si-a pierdut toti dintii din gura. sau altii spera ca in curind canada va produce o literatura nationala; asta e ca si cum ai spune ca in curind canadei ii va miji mustata. natiunile sint formate din oameni; prima generatie ar putea fi foarte bine ramolita, la fel de bine cum a mia generatie ar putea fi foarte robusta. acelasi gen de deductii le fac si cei care vad implinirea unei natiuni prin simpla acumulare de cunostinte si prin cresterea in dimensiuni, nu altfel decit in acord cu legile dumnezeiesti si omenesti. acestia nici macar nu izbutesc sa-si respecte pina la capat propria paralela cu corpul uman. nu-si mai pun intrebarea daca nu cumva un imperiu creste mai mult in copilarie, sau daca nu cumva la batrinete acumuleaza doar grasime. insa dintre toate variantele in care se poate gresi prin cedarea in fata acestui capriciu al comparatiilor fizice, cel mai grav este tocmai cel pe care il avem in fata noastra: obiceiul de a descrie detaliat o boala sociala, pentru a propune mai apoi medicatia corespunzatoare.

in fapt, noi vorbim despre boli in cazurile in care avem de-a face cu o deteriorare a functiilor corpului uman si avem un motiv foarte bun sa procedam asa. deoarece, desi poate sintem nedumeriti in privinta modului in care s-a produs stricaciunea, nu avem nici o dificultate in a ne pune de acord asupra modului in care ar fi trebuit sa functioneze in mod normal. niciun doctor serios nu isi propune sa creeze un tip nou de om, avind ochii sau membrele amplasate diferit. in cazuri extreme, un om poate iesi dintr-un spital cu un singur picior, insa niciun medic nu se va gindi, coplesit fiind de un extaz creator, sa il trimita acasa cu un picior in plus. stiinta medicala este multumita cu acest corp asa cum este el si depune eforturi doar pentru restaurarea sa.

in schimb stiintele sociale nu sint deloc multumite de sufletul omenesc obisnuit si au de vinzare tot felul de suflete noi si interesante. omul, ca idealist social, va spune „m-am saturat sa fiu puritan; as vrea sa fiu pagin”, sau „dincolo de aceasta noapte de incercari si suferinte ale individualismului se intrevad zorii unui paradis colectivist”. ei bine, in ce priveste corpul uman, nu avem de-a face niciodata cu acest soi de diferente in ce priveste idealul ultim. un pacient poate sa vrea sau nu sa ia chinina; insa ce este sigur este ca vrea sa se insanatoseasca. nimeni nu zice „m-am saturat de durerea asta de cap; cred ca as prefera o durere de dinti”, sau „singura solutie pe care o vad la aceasta gripa ar fi o eruptie de pojar”, sau „dincolo de aceasta noapte de de incercari si suferinte din pricina guturaiului se intrevad zorii unui paradis al reumatismului”. insa dificultatea rezolvarii problemelor publice rezida tocmai in imprejurarea ca tratamentele pe care le recomanda unii reprezinta boli cu mult mai grave pentru altii; unii imagineaza stari de sanatate pe care altii se incapatineaza sa le numeasca stari de boala. dl belloc spunea odata ca nu ar abandona ideea de proprietate decit o data cu toti dintii din gura sa; totusi, pentru dl bernard shaw proprietatea nu este un dinte, este mai degraba o durere de dinti. lordul millner a facut o incercare sincera de a implementa la noi eficienta nemteasca; cu toate acestea, multi dintre noi am fi primit mai degraba cu bratele deschise o eruptie de pojar. dr saleeby ar dori implementarea eugeniei; in schimb, eu unul as prefera reumatismul.

acesta este punctul caracteristic de blocaj in toate discutiile moderne despre societate – saminta de cearta nu este in modul de identificare a dificultatilor, ci in tinta pe care ne-o propunem. sintem de acord cu totii despre ce nu este in regula; insa ajungem sa ne scoatem ochii cind discutam despre care ar fi alternativa buna. sintem cu totii de parere ca o aristocratie lenesa este un lucru rau. insa nu am admite in niciun caz cu totii ca o aristocratie harnica ar fi de dorit. sintem cu totii suparati pe preotii necredinciosi din jur; insa unii dintre noi ar fi si mai suparati daca ar intilni unul cu adevarat credincios. sintem cu totii indignati ca armata noastra este slaba, inclusiv cei care ar fi si mai indignati daca am avea o armata puternica. chestiunea sociala este exact opusul celei medicale. nu sintem, ca si medicii, in dezacord asupra modului in care a survenit imbolnavirea, insa complet de acord asupra naturii starii de sanatate. dimpotriva, sintem cu totii de acord ca anglia este in suferinta, insa jumatate dintre noi mai degraba si-ar intoarce privirea dezgustati decit sa o vada in ceea ce numesc cealalta jumatate sanatate infloritoare. abuzurile sint atit de evidente, mirosul lor este atit de greu incit ii impinge pe toti oamenii de buna cuviinta intr-o aparenta de unanimitate. uitam insa ca, desi sintem de acord asupra abuzului, vom avea pareri destul de diferite asupra bunului uz al unui lucru. dl cadbury si cu mine vom fi probabil in acord cind vom judeca o circiuma proasta; in schimb in fata alegerii uneia bune vom ajunge in mod sigur la o cearta zgomotoasa.

sustin, deci, ca metoda sociologica obisnuita, de a diseca mai intii mizeria saraciei sau de a cataloga prostitutia, este cu totul inutila. cu totii avem aversiune fata de mizeria saraciei; insa ar fi poate o cu totul alta poveste daca am incepe sa discutam despre saracia respectabila. cu totii dezaprobam prostitutia; insa nu toti aprobam puritanismul. singura metoda de a discuta despre relele sociale este sa sarim direct la idealul social. nebunia din jur o vedem cu totii; insa cum ar arata sanatatea? am intitulat aceasta carte „ce e gresit in lumea asta?”, iar corolarul acestui titlu poate fi dedus destul de simplu: gresit este ca nu ne intrebam mai intii unii pe ceilalti cum am vedea o lume dreapta.

van den budenmayer este un mare compozitor olandez din secolul 18; intr-un mod cu totul surprinzator, acesta a ales sa traiasca si sa compuna in secolul 20, in polonia comunista, sub numele de zbigniew preisner

radu campeanu, presedinte de oroare al pnl:

„Punctul meu de vedere este să ne luptăm că toţii ca domnul Băsescu să nu iasă a doua oară. Va trebui să facem o înţelegere între noi toţi ca să vedem cine iese preşedinte, dar nu domnul Traian Băsescu”, a afirmat radu câmpeanu

„Să mergem spre Mircea Geoană, dacă Mircea Geoană a ieşit al doilea, trebuie sprijinit Mircea Geoană”, a afirmat el.

„PNL este un partid de centru-dreapta, nu de dreapta cum se spune prosteşte. Sigur că ideologia partidului şi concepţia noastră nu au aproape nimic comun cu concepţiile de stânga. Însă mă întreb dacă PSD la ora asta este într-adevăr un partid de stânga.”

http://www.glsa.ro/stiri-nationale/54425-radu_campeanu_il_felicita_pe_crin_antonescu.html

saraca dreapta

dl radu campeanu a condus pnl intre 1990 si 1995. dupa 16 ani de exil la paris, dupa experienta nemijlocita a libertatii si a democratiei occidentale, dupa o perioada de igienizare mentala, de descatusare de sub apasarea zgurii ideologiei comuniste, s-a intors in 1990 pentru a pune umarul la construirea unei economii de piata autentice in romania.

dar cum vede radu campeanu liberalismul, piata libera, capitalismul occidental?

„Lumea vede în liberalism numai organizarea economică a societăţii pe baza libertăţii, a proprietăţii individuale, a liberei iniţiative, a capitalului sprijinit, a libertăţii de acţiune, de creaţie.”

dl campeanu nu se lasa inselat de asemenea conceptii naive; dinsul crede dimpotriva ca „aceste componente economice esenţiale premerg de la o anumită percepţie despre om şi societate care presează individul pe un anumit postament” (???); deducem cumva ca individul are anumite impresii despre sine insusi care, la rindul lor, determina, oarecum dialectic, o anume demarcare a individului in cadrul societatii

„Eu aş adăuga fără să fiu creştin-democrat că undeva în fondul acestui respect pentru personalitatea omului există şi ideea că în om există o scânteie spirituală”. aripa iluminista franceza este de acord

„Liberalismul filosofic nu poate exista fără convingerea că există o spiritualitate umană superioară materialismului”. david hume are obiectii majore; burke se uita usor crucis, sustine ca nu intelege unde bate si nici de ce aduce asta in discutia despre economie politica; nici nu ne asteptam la altceva, el nu ii intelege pe francezi; rousseau, hegel, marx nu au nimic impotriva, sint de parere ca e un fundament suficient de solid de la care se pot deduce individul, societatea si, in cele din urma, definitia acestei anume spiritualitati umane

„Concepţia liberală care este individualistă şi merge cu toate caracteristicile ei, de creaţie, de respect reciproc şi, pe de altă parte aveţi soluţia colectivistă. Acolo unde grupul social, societatea are întâietate şi poate chiar să sugrume individul.” perfect; ne intoarcem la baza, acum stim despre ce vorbim

„Intre aceste două concepţii sunt o serie întreagă de încrângături. […]Că în ţările occidentale o să găsiţi partide istorice foarte puternice şi care, în fond, sunt tot liberale.” i-auzi pozna!

„O să găsiţi social-democraţi care şi ei sunt tot o încrângătură a elementului, a colectivismului de stânga, dar un colectivism mai agrementat, care înţelege democraţia şi care se încadrează şi o respectă, adică respectă regulile ei.” cu fata umana, ar zice unii; dar ce-avem noi cu ei?

„sunt doi poli în gândirea politică liberală. Intre individ, adică liberalismul şi între grupul social. Problema mare a noastră, a celor care vrem să facem politică liberală şi care vrem să fim moştenitorii unei tradiţii este să putem, respectând întocmai regulile care privesc pe individ, să nu uităm societatea.” adam smith se incrunta usor

„însă, societatea umană nu e făcută numai din oameni puternici, norocoşi, e făcută şi din oameni mai slabi care nu pot fi ignoraţi numai pentru că noi suntem individualişti.” adam smith se foieste nervos

„In fond, omul care crează bogăţie poate se uită în primul rând la ce face el.” adam smith se mai linisteste si sare sa ajute: „pentru profit şi nu din altruism, ne asigură, brutarul, măcelarul sau berarul, cina necesară”; piata libera se va autoregla; dupa cum stim cu totii, mina invizibila este neobosita; pentru restul cazurilor sa le lasam, conform principiului sfint al diviziunii muncii, ceva de facut bisericii si organizatiilor caritabile, iar guvernarea sa se ocupe, cum e si normal, de asigurarea egalitatii de sanse si de justitie

„Statul are dreptul numai aici să intervină. El trebuie să găsească o posibilitate de repartiţie, de a echilibra lucrurile şi să ştiţi că această preocupare e în toate ţările occidentale unde liberalismul trăieşte. Cine spune că în SUA nu e aşa, greşeşte. […] Nu se poate guverna fără să ai grijă să faci o echilibrare, o armonie socială, nu se poate fără asta.” adam smith se arunca de pe cladirea protv; ion iliescu aplauda in picioare

14.03.1998, protv, punctul pe i
http://www.zp.ro/module-subjects-viewpage-pageid-414.phtml

O. Andronic: Domnule Câmpeanu, se vorbeşte mult şi aprins pe tema liberalismului. Bănuiesc însă că puţini ştiu exact cum se defineşte doctrina. Aţi putea să faceţi o succintă precizare?

R. Câmpeanu: Am să încerc, cu toate că este foarte greu să sintetizezi prea mult o concepţie care este şi filozofică şi economică.

Lumea vede în liberalism numai organizarea economică a societăţii pe baza libertăţii, a proprietăţii individuale, a liberei iniţiative, a capitalului sprijinit, a libertăţii de acţiune, de creaţie. Aşa este. Numai că, aceste componente economice esenţiale premerg de la o anumită percepţie despre om şi societate care presează individul pe un anumit postament şi pentru asta lui trebuie să i se acorde încredere, respect şi libertatea de a-şi desăvârşi personalitatea.

Eu aş adăuga fără să fiu creştin-democrat că undeva în fondul acestui respect pentru personalitatea omului există şi ideea că în om există o scânteie spirituală. Liberalismul filosofic nu poate exista fără convingerea că există o spiritualitate umană superioară materialismului. De aici conflictul fundamental între liberalism şi marxism. Dacă priviţi scena de gândire politică în lume, o să vedeţi că, de fapt, se confruntă două mari concepţii. Concepţia liberală care este individualistă şi merge cu toate caracteristicile ei, de creaţie, de respect reciproc şi, pe de altă parte aveţi soluţia colectivistă. Acolo unde grupul social, societatea are întâietate şi poate chiar să sugrume individul.

Intre aceste două concepţii sunt o serie întreagă de încrângături. Dar fundamentul este acesta. Că în ţările occidentale o să găsiţi partide istorice foarte puternice şi care, în fond, sunt tot liberale. O să găsiţi social-democraţi care şi ei sunt tot o încrângătură a elementului, a colectivismului de stânga, dar un colectivism mai agrementat, care înţelege democraţia şi care se încadrează şi o respectă, adică respectă regulile ei.

Vreau să vă spun aşa: sunt doi poli în gândirea politică liberală. Intre individ, adică liberalismul şi între grupul social. Problema mare a noastră, a celor care vrem să facem politică liberală şi care vrem să fim moştenitorii unei tradiţii este să putem, respectând întocmai regulile care privesc pe individ, să nu uităm societatea. PNL prin Duca, imediat după primul război mondial, a vorbit de armonie socială. Nu s-a temut să o facă, ceea ce noi spunem astăzi, ca un termen banalizat -protecţie socială sau o anumită repartiţie, liberalismul, în general este cel care crează bogăţia. El o crează. Datorită libertăţii care o are să rişte să-şi pună la contribuţie mintea, toată inteligenţa, puterea, energia. însă, societatea umană nu e făcută numai din oameni puternici, norocoşi, e făcută şi din oameni mai slabi care nu pot fi ignoraţi numai pentru că noi suntem individualişti.

O. Andronic: Noţiunea de liberalism a fost interpretată, nu numai de publicul larg, ci şi de personalităţi care s-au pretins liberale, ca o cale foarte simplă spre îmbogăţire fără să te intereseze ce se întâmplă cu ceilalţi. Şi cred că asta este a fost o chestiune care a grevat asupra liberalismului.

R. Câmpeanu: Sigur, poate că aveţi dreptate. In fond, omul care crează bogăţie poate se uită în primul rând la ce face el. Statul are dreptul numai aici să intervină. El trebuie să găsească o posibilitate de repartiţie, de a echilibra lucrurile şi să ştiţi că această preocupare e în toate ţările occidentale unde liberalismul trăieşte. Cine spune că în SUA nu e aşa, greşeşte. In Franţa o să-1 găsim şi înainte cu un guvern de dreapta. In Anglia – conservatorii au făcut acelaşi lucru. In Germania – creştin-democraţii.

Nu se poate guverna fără să ai grijă să faci o echilibrare, o armonie socială, nu se poate fără asta. Important este ca să creezi omului, individului posibilitatea să se dezvolte conform personalităţii şi puterii lui de creaţie.