Skip navigation

Tag Archives: andrei plesu

Cine-i de vina?

01.08.1997 – Andrei PLESU
http://www.dilemaveche.ro/old/arhiva_dilema/236/plesu.htm

In ianuarie 1871, o gazeta din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele si parlamentarii romani au transformat-o in prilej de scandal. Dupa aproape cinci ani de domnie, regele se plinge unui prieten de „putinul folos” pe care l-a putut aduce „acestei frumoase tari”. „A cui este vina?” – se intreaba Carol. „Nici a mea, nici a poporului in intregimea lui” – suna raspunsul. Atunci a cui? Sistematizind rapid ceea ce in textul regal se supune retoricii epistolare a momentului vom gasi trei explicatii posibile ale esecului:

1. O caracteristica psihologica globala: romanii sint un popor „care nu vrea sa fie condus si totusi nu e in stare sa se conduca singur”. Semetie, lipsa de disciplina interioara, haos. Stam prost cu „heghemoniconul”! Traim „neatirnarea” in tot echivocul ei: pe de o parte spirit independent, pe de alta volatilitate neguvernabila.

2. O caracteristica istorica si sociala: intre elite si masse e o fractura nevindecabila. Elitele sint emancipate, „bransate”, gata sa adopte ultima utopie la moda, massele sint de un conservatorism indaratnic. Cu alte cuvinte, elitele sufera de inadecvare, nu tin cont de spiritul locului, iar massele se comporta reticent, resentimentar, impulsiv. Rezultatul e ca elitele conducatoare obliga tara „sa treaca deodata si fara mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberala Constitutie, precum nu are nici un popor din Europa”. Massele insa „nu se pot lauda cu virtutile cetatenesti ce se cer pentru o forma de stat cvasirepublicana”.

3. O caracteristica politica: inflatia „intrigilor de partid”. Fara comentarii.

E de observat ca, in efortul sau de a da un diagnostic crizei nationale, regele Carol I nu umbla dupa cauze externe. Nu cauta comploturi anti-romanesti, ghinioane geopolitice, fatalitati istorice. Buba e, pentru el, inauntru si nu se va vindeca niciodata daca o vom contempla mioritic, cu compatimirea de sine a victimei de profesie. De observat, de asemenea, ca cei de care regele se teme cel mai mult sint „ultrasovinistii”, mereu dispusi sa-l judece ca „lipsit de iubire pentru tara”. De observat, in sfirsit, este ca scrisoarea suveranului a enervat opinia publica. In Camera, Nicolae Blaremberg a comentat-o agresiv, propunind o motiune cu care s-au solidarizat destui, ziarul „Romanul” (evident!) a perorat, provocator, pe tema „domnului calcator de Constitutie” si „risipitor al averii publice”. (Vezi relatarea lui Titu Maiorescu, in „Istoria politica a Romaniei sub domnia lui Carol I”). Acest tip de reactie adauga celor trei explicatii ale esecului autohton amintite mai sus o a patra: lipsa de caracter, dublata de demagogia virtutii si a patriotismului.

Deunazi, auzeam citiva reprezentanti ai guvernului recunoscind ca reforma merge prost. Unul din ei era excedat de duplicitatea sindicatelor: declara, toate, ca vor restructurare, dar protesteaza vehement ori de cite ori restructurarea se produce sau incearca sa se produca. Sintem, deci, tot in momentul „Carol I”. Dar fara Carol I, fara Bratieni, fara Titu Maiorescu. Cine-i de vina?

” Independenta este, potrivit intelepciunii autohtone, abilitatea de-a atarna de cine trebuie… ” (Andrei Plesu)

http://www.trilulilu.ro/Idameliana/f91eb2d77e549b

bonus: andrei plesu citeste din caragiale despre moravurile romanilor

Petru Cimpoeşu: „Dacă te exprimi prost, gîndeşti prost. Băsescu are un discurs coerent şi pe înţelesul tuturor. Spre deosebire de foarte mulţi dintre politicieni.”
cititi interviul luat de costi rogozanu pe voxpublica (via bleen)

Sursa:  http://www.dilemaveche.ro/old/arhiva_dilema/252/plesu.htm

Basescu

21.11.1997 – Andrei PLESU

Am auzit ca unele sedinte de guvern dureaza douasprezece ore. E semn rau. Inseamna ca pregatirea sedintei e inclusa in sedinta propriu-zisa in loc sa o preceada, ca deciziile sint caznite, ca unanimitatea e rara, ca primul ministru e prea rabdator, ca, deseori, lucrurile trebuie reluate de la zero, ca dezbaterile sint baroce si circulare. (Uimitor e ca cele douasprezece ore de discutii produc, frecvent, ezitari si confuzii diagnosticate ca “lipsa de comunicare”!). Dincolo de explicatii “obiective” si justificari plauzibile, e limpede ca tipul uman dominant in guvernul nostru nu este omul de actiune. Omul de actiune nu poate sta pe un fotoliu – fie si ministerial – vreme de douasprezece ore. Il apuca nevricalele, se arunca pe fereastra, fuge! “Sitzfleisch”, adica aptitudinea sezutului, nu au decit firile contemplative si dialectice. Visatorii. Intrebarea este cit de visator isi poate permite sa fie un guvern al reformei. Sa sezi si sa cugeti se poate. Dar sa sezi si sa faci, sa misti lucrurile raminind nemiscat – asta nu-i reuseste decit lui Dumnezeu.

In guvernul acesta de convorbitori care “nu comunica” exista, evident, si exceptii. Prototipul lor mi se pare a fi Traian Basescu. In mod limpede, el este un om de actiune. Un “executiv” prin vocatie. Cind are de spus ceva o spune. Abrupt, uneori brutal, dar fara echivoc si fara retorica. Nu are o ideologie. Are scopuri, strategii imediate si imaginatie pragmatica. Cind spune ca va face – face. De multe ori face inainte de a spune. Cind a facut ceea ce si-a propus sa faca, nu da niciodata inapoi. Nu se lasa intimidat de greve, amenintari, razmerite. Are solutii si isi asuma riscul aplicarii lor. E tonic. Crede in fapta lui si inspira incredere. E bine dispus. Iar cind se infurie iese la bataie fara precautii preliminare, fara sa-si aleaga, abil, mijloacele. Capabil de abuzuri temperamentale, e incapabil, dupa parerea mea, de alt gen de abuzuri. Vorbeste prea raspicat si actioneaza prea transant ca sa fie suspect de calcul venal si derapaj tenebros. Nu stiu daca ar fi un bun ministru in “vremuri normale”; nu e omul potrivit sa administreze calmul, linearitatea, gata-facutul. Dar in tranzitie, asadar intr-un moment in care ceea ce conteaza e decizia curajoasa si prompta, obsesia tintei, infaptuirea neintirziata, Traian Basescu e excelent. Multiplicat, ar da guvernul care ne trebuie. In plus, reuseste sa fie simpatic, cu aerul lui nesofisticat, indaratnic, putin sui, hitru, direct. Cind nu te astepti, are accese de candida timiditate. Format ca om de echipaj, e, cu siguranta, si un bun om de echipa. E simplu, camaraderesc, eficace. Fara pretentii si fara complexe. M-am intrebat, adesea, care e, in definitiv, secretul reusitei lui, cheia seninei lui inflexibilitati. Cred ca stiu raspunsul: nu vrea de loc sa fie, cu orice pret, ministru. A mai fost si s-a putut intoarce, cu naturalete, la ale lui. Mi se pare ca, la un moment dat, s-a apucat de fabricat inghetata; nu ma indoiesc ca, la o adica, ar prelua din nou, cu placere, comanda unei nave. Ministeriatul nu e decit “ceva de facut”, o necesara corvoada: fara fasoane, fara mirajul prestigiului si al carierei, fara fascinatia beneficiilor. E vadit ca lui Traian Basescu nu-i pasa deloc, dar absolut deloc, daca de miine va trebui sa faca altceva. De aceea, se comporta, mereu, ca un om liber. De aceea, pina una alta, e indispensabil.