Skip navigation

Tag Archives: ideologie

o critica des intilnita la adresa partidelor romanesti este lipsa de doctrina a acestora; varianta indulcita a aceleiasi critici reclama aderarea oportunista si formala la unul dintre curentele politice europene

victima clara a unei dezbateri pornite in acest context este pd-l, partid care promoveaza un mix de politici de dreapta si de stinga si are la activ o schimbare de orientare si familie politica; pnl si psd scapa mai usor, macar la nivel retoric prin agitarea consecventa a stindardelor si a sloganurilor preferate, desi la o analiza mai atenta a personajelor propuse sau a politicilor promovate ne intilnim cu acelasi amestec fara noima de doctrine si abordari; pd-l, la o privire mai atenta, isi gaseste circumstante atenuante prin posibilitatea subsumarii initiativelor recente unui pragmatism reformist

dar este pusa bine problema? ar fi de dorit sa avem in parlament 10-15 partide strict doctrinare, care sa raspunda la orice problema noua cu versete din vreunul din parintii spirituali specifici?

avem doua partide de 30-40% si unul de 15-20%; presupunind ca acestea si-ar clarifica orientarea doctrinara ne putem imagina procente importante din populatia activa participind la o epifanie colectiva care sa ii determine sa adere la una dintre cele trei doctrine – presupunind ca acestea doresc sa isi conserve bazinele electorale?

dar exista in tarile occidentale de unde ne extragem modelele astfel de partide? din cite se vede, nu prea; partidele mari din tari cu traditie democratica par constituite mai degraba din aliante intre grupuri usor identificabile de politicieni de orientari doctrinare relativ apropiate, care adopta si promoveaza interesele cite unor categorii de electorat de care se simt mai apropiati sau pe care aleg sa le reprezinte; acestea dau oarecum pe rind, in functie de popularitatea fiecareia la un moment dat, diverse echipe guvernamentale, iar politicile rezultate contin in diverse proportii contributiile lor

ce as astepta eu din partea pd-l: asumarea deschisa, transparenta din partea politicienilor reprezentativi a unor orientari clare cu care alegatorii sa se poata identifica usor; constituirea unor grupuri de reflexie asociate care sa identifice, sa adopte si sa promoveze interese ale categoriilor de electorat catre care aleg sa se adreseze in primul rind; sa permita si sa incurajeze confruntarea si selectia naturala intre aceste grupuri, intre solutiile specifice si, eventual, alternative propuse de fiecare, conform orientarii proprii; sa continue cu o politica generala pragmatica de orientare populara, sa aleaga dintre solutiile alternative propuse pe cele cu impact reformator semnificativ, chiar daca ar fi in detrimentul popularitatii personajelor active in procesul guvernamental;

daca grupurile conservator, liberal, crestin-democrat vor fi suficient de bine conturate in cadrul partidului, pierderile electorale ale unui program reformator sint minimizate si localizate la echipa guvernamentala, inevitabil temporara, timp in care grupurile puternic colorate doctrinar pot intretine si dezvolta relatiile cu electoratul preferat

Anunțuri

Czesław Miłosz – Gandirea captiva

http://www.humanitas.ro/humanitas/gandirea-captiva-0

In anul 1932, la Varsovia aparuse o carte bizara. Era un roman in doua volume intitulat Nesatul. Autorul lui era St. I. Witkiewicz, filozof, pictor si scriitor. Aceasta carte, probabil ca si romanul anterior Adio, toamna!, nu putea sa se bizuie pe un numar mare de cititori. Limbajul folosit de autor era dificil, plin de cuvinte noi pe care Witkiewicz singur le crease; descrierile de scene erotice socante se invecinau cu pagini intregi de discutii despre Husserl, Carnap si alti teoreticieni contemporani ai cunoasterii. Mai mult, nu intotdeauna se putea delimita seriozitatea de clovnerie, iar tema parea o pura fantezie.

Actiunea romanului se petrecea in Europa, mai concret in Polonia, intr-un moment neprecizat din trecut care putea fi plasat la fel de bine in prezent, adica s-ar fi putut petrece in anii ’30, ’40, ’50. Mediul prezentat era acela al muzicienilor, pictorilor, filozofilor, al aristocratiei si al ofiterilor superiori. Intreaga carte nu era altceva decit un studiu al descompunerii: muzica aiurita bazata pe disonante, perversiuni erotice, consumul generalizat de droguri, ratacirea gindurilor ce-si cautau zadarnic un sprijin, pervertirea falsa la catolicism, afectiuni psihice complicate. Toate acestea se intimplau in momentul cind se spunea ca civilizatia occidentala este amenintata si in tara care fusese expusa primului atac din partea unei armate din Rasarit: armata aceasta era armata mongolo-chineza, care stapinea teritoriul dintre Oceanul Pacific si Marea Baltica.

Eroii lui Witkiewicz sint nefericiti, caci nu au nici o credinta si nici sentimentul rostului activitatii lor. Aceasta atmosfera de inertie si de sterilitate se asterne peste toata tara. Atunci apar in orase o multime de negustori care vind pe ascuns tablete Murti-Bing. Murti-Bing era un filozof mongol care reusise sa prepare un mijloc de transmitere a „conceptiei despre lume” pe cale organica. Aceasta „conceptie” a lui Murti-Bing, care de altfel constituia forta armatei mongolo-chineze, era cuprinsa in niste pilule sub forma condensata. Cel care lua pilule Murti-Bing se schimba complet, devenind senin si fericit. Problemele cu care se confruntase pina atunci i se prezentau brusc drept iluzorii si nesemnificative. Pe oamenii care continuau sa le acorde atentie ii privea cu un zimbet de bunavointa. In primul rind era vorba despre dificultatile insolubile ale ontologiei (de care era pasionat autorul insusi). Omul care inghitea pilule Murti-Bing inceta sa mai fie sensibil la elementele metafizice; considera anumite manifestari, cum ar fi excesele salbatice ale artei care traia „nesatul formei”, drept prostii ale trecutului; invazia armatei mongolo-chineze nu trecea in ochii lui drept o tragedie pentru civilizatie; el traia printre conationali ca un individ sanatos inconjurat de niste nebuni. Tot mai multi oameni urmau cura cu tablete Murti-Bing, iar linistea lor dobindita pe aceasta cale raminea in contrast evident cu febrilitatea celor din jur.

Epilogul in citeva cuvinte: izbucneste razboiul si se ajunge la confruntarea dintre armata occidentala si cea rasariteana. In momentul decisiv insa, inainte de marea batalie, comandantul armatei occidentale in care toti aveau incredere netarmurita se prezinta la locuinta principala a adversarului sau si se preda, drept care este decapitat cu mari onoruri. Armata rasariteana ocupa tara si incepe noua viata a muri-bingismului. Framintati anterior de „nesatul” filozofic, eroii romanului pornesc in slujba noului regim, scriind marsuri si ode in loc de muzica disonanta, pictind tablouri utile din punct de vedere social in locul vechilor abstractiuni. Dar pentru ca nu se putusera dezbara complet de vechea lor personalitate, devenisera remarcabile exemplare de schizofrenie.

Atit despre roman. Nu o data autorul sau si-a exprimat convingerea ca religia, filozofia si arta isi traiesc ultimele zile, ca totusi fara ele viata nu are nici o valoare (el era creatorul unui sistem ontologic care facea trimitere la monadologia lui Leibniz). In ziua de 17 septembrie 1939, la vestea ca Armata Rosie a trecut granita de rasarit a Poloniei, el s-a sinucis, luind o mare doza de veronal si taindu-si venele.

simpatizantii liberali prezinta o unitate remarcabila in conceptii de-a lungul si de-a latul tarii; ideile si replicile unei discutii cu un liberal din centrul bucurestiului sau dintr-o comuna de munte din ardeal nu difera semnificativ; procedeele retorice excesiv emotionale, lipsa oricarui dubiu, o serie de tehnici sofistice utilizate, de regula, inconstient si atitudinea generala care balanseaza gratios intre un soi de fatalism cinic in fata viitorului, un amoralism voios in privinta preferatilor si conspirationism generalizat in fata oricarei forme de organizare sociala par sa se regaseasca la majoritatea sustinatorilor, indiferent de nivelul acestora de pregatire.

discutiile politice cu simpatizanti liberali au devenit extrem de dificile in ultima vreme; fundamentul doctrinar al adevaratei drepte romanesti pare sa fie de la opinca la vladica: basescu (comunist, securist, dictator) vrea sa distruga pnl(=dreapta=liberalism), iar pnl(=dreapta=liberalism) trebuie sa supravietuiasca prin orice mijloace; in primul rind trebuie taiate orice punti de dezbatere rationala; basescu si pd-l sint inchipuite ca sirene cu care este bine sa nu prea stai la discutii pentru ca orice sunet venit din acea directie ar putea strecura indoiala in sufletele mai fragile, i-ar putea devia de la ortodoxismul militant

nu antonescu, norica nicolai sau ghise ma sperie, ci liberalii de rind, votantii pnl; cum au ajuns oameni inteligenti sa vorbeasca aproape exclusiv in sloganuri, sa fractureze fara remuscari logica, sa se prezinte incapabili de a dezbate rational propriile certitudini? sa fie conationalii cu structura liberala cei mai vulnerabili la propaganda?