Miscarile sindicale de primavara sunt de obicei la fel de normale, nevinovate si necesare pentru orice guvernare, de oriunde ar fi ea, ca ciorba de urzici in Postul Pastilor. Ce amplifica gravitatea protestului muncitoresc din martie ’99 sunt precedentele acestui an de pomina: bataliile mineresti, targuielile la limita santajului cu Banca Mondiala si FMI, tumbele leului, preavecinatatea cu Iugoslavia, cutremurele din Vrancea si amenintarea, sanatoasa de altfel, ca pana la sfarsitul anului vom fi mai saraci si mai someri ca niciodata. Este suficient ca romanii sa fie panicati si sa sufle in iaurt, de la Vasile pana la ultimul sindicalist din coloana.
In plus, discursul sindicatelor, un adevarat terci revendicativ, contine anul acesta de la cele mai puerile solicitari de stanga, pana la cele mai de bun simt solutii de dreapta. Mai precis, de la legea tichetelor de masa, la reducerea fiscalitatii. Si daca prima ne aduce aminte de cantinele pe care ni le propunea Ceausescu, si de care n-am mai apucat nici el nici noi sa ne bucuram, chestiunea cu reducerea taxelor si impozitelor suna a Catarama „ca dracu”. Revenind la ineptia aceasta de „lege a cartelelor”, trebuie subliniat nu ca exista, ci ca a fost luata in seama, si mai mult, ca a fost promisa sindicatelor. Numai ca o ciorba calda nu tine de loc de protectie sociala, ci complica lucrurile. Singura protectie reala sunt banul si proprietatea.
Dar ceea ce face viata amara guvernantilor de serviciu este votul uninominal, revendicare pe care sindicatele au imprumutat-o de la „societatea civila”. Numai ca liderii sindicali care se considera cea mai importanta forta a societatii au, conform sondajelor, tot atata credibilitate in fata omului de rand cat au oamenii politici si structurile democrate ale puterii, adica aproape deloc. Ceea ce face ca societatea si statul sa fie egale cu aproape zero pentru romani. Daca mai tinem cont ca si liderii sindicali, si parlamentarii sunt alesi de aceiasi masa de neincrezatori situatia societatii romanesti devine absurda. Liderii sindicatelor au totusi un atu in fata alesilor: ei chiar sunt alesi prin sistemul uninominal. Si se pare ca nu ajuta cu nimic.
Revenind la revendicari, Vasile are dreptate de doua ori: si cand afirma ca cererile protestatarilor sunt politice, si cand isi retrage aceasta afirmatie, care ar putea turna gaz pe foc. Care foc poate sa dea mamaliga pe aragaz din orice. Asa ca premierul este nevoit sa negocieze cu degetele in usa, pentru ca in momentul actual nu-si poate permite sa riste nimic. Deci sunt de asteptat concesii „ca la Cozia”. Daca va da inapoi in privinta restructurarii sau a procesului de privatizare, potolirea de moment sindicatelor s-ar transforma intr-o infrangere ca la Costesti. Si pentru care vom plati din greu o buna parte din mileniul trei. Personal, eu cred ca baletul guvern-sindicate va fi prelungit pana prin august cand Romania va iesi din corzi in ceea ce priveste depasirea varfului datoriilor externe.
Alegerea acestui moment pentru declansarea grevei generale este datorata doar conditiilor meteorologice. Pe viscolul de ianuarie, sutele de mii de muncitori, pe care sustin Hossu, Todoran si Costin ca-i pot determina sa ia cu asalt Palatul Victoria, s-ar fi sulberat dupa primul colt de la Universitate. Un punct bun pentru marile centrale a fost totusi delimitatrea de razmerita minerilor. Si de fapt si un semn de intelepciune. Pentru ca din cardasia cu Miron Cozma ar fi iesit terfelita toata miscarea sindicala din Romania. Pe de alta parte, revendicarile sociale, cele reale, sunt mai importante decat cele cateva mine din Vale.
Din punct de vedere politic, partidele de stanga au acum oportunitatea sa castige cateva puncte, iar coalitia de guvernamant va fi nevoita sa cedeze de bunavoie niste procente in sondaje. Ar fi bine sa aiba ce n-a avut PDSR in 1996, curajul de a pierde alegerile pentru a face opozitie intr-o tara europeana si nu de a guverna cu orice pret o saracie cronica.
Ce suna sinistru in cererile sindicatelor este guvernul tehnocrat de criza. Nu numai ca ne-ar spulbera si putina credibilitate politica si financiara pe care o mai are Romania in lume, dar trebuie sa ne reamintim ca un executiv de specialisti, fara suport politic, nu poate decat sa administreze criza. Cazul guvernului Stolojan e mai mult decat elocvent: un guvern legat de mani, fara initiativa legislativa, tributar negocierilor de subsol dintre membrii unei coalitii si asa fragile si macinate de interese de clica si datoare clientelei politice.
Pe romaneste, sindicatele nici nu vor un pact social, „executa” mai din disciplina, mai din obligatii, o criza. Cei care vor comanda plutonul de executie sunt singurii care au de castigat dintr-o criza politica urmata de o perioada tulbure de provizorat: miliardarii de carton care incearca sa amane scadeta dobanzilor si hotii conturilor securitatii. Adica, nu se doreste decat un moment de respiro pentru spalarea rufelor murdare. Un guvern privat ar fi solutia tuturor problemelor.
Marsul de ieri a avut si cateva momente, sa zicem, de bun augur. Unul din ele ar fi faptul ca sindicalistii „au marsaluit pe verde”, urmand toate caile legale. Ca au strigat jos guvernul, este normal. Doar nu era sa-l laude pentru negocierile cu Banca Mondiala si pentru ca a reusit sa jupoaie imunitatea de pe Vadim. La capitolul initiative la misto, pe primul loc s-a clasat primarul Lis care a instituit prohibitia de 7 ore, privand protestatarii de o binemeritata bere dupa o istovitoare zi de pauza.
Caseta tehnica: peste 100.000 de participanti cu locuri in picioare, cateva mii de jandarmi, vreme favorabila, pe alocuri SRI, teren bun, scor alb la pauza. Se joaca in continuare dupa regula golului de aur. Despre arbitraj numai de bine. Glasul tribunei: „Capul lui Vasile trebuie zdrobit de rotile de Raba”.
dacă doriţi să revedeţi... 