Skip navigation

Tag Archives: dreapta

din ciclul „misa conservatoare”

Something For Nothing, Rush

Waiting for the winds of change
To sweep the clouds away
Waiting for the rainbow’s end
To cast its gold your way
Countless ways
You pass the days

Waiting for someone to call
And turn your world around
Looking for an answer
To the question you have found
Looking for
An open door

You don’t get something for nothing
You can’t have freedom for free
You won’t get wise
With the sleep still in your eyes
No matter what your dreams might be

What you own is your own kingdom
What you do is your own glory
What you love is your own power
What you live is your own story
In your head is the answer
Let it guide you along
Let your heart be the anchor
And the beat of your own song

You don’t get something for nothing
You can’t have freedom for free
You won’t get wise
With the sleep still in your eyes
No matter what your dreams might be

Anunțuri

basescu e eurosceptic; pe el, antenelor!

Le-am spus-o si colegilor de vreo trei ani. Nu m-am putut intelege cu Guvernul Tariceanu. Trebuie sa oprim dilema statului social. Sigur e foarte greu sa spui asta la Bruxelles unde se contruieste Europa sociala, dar vedem cum e Europa sociala in Spania si in Portugalia.

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-7255231-audio-spus-traian-basescu-pedelistilor-intalnirea-usile-inchise-parlament.htm

„I shall fight to the last drop of my blood to defend your right to disagree with me”.

Democracy: Traps and Question Marks – A discussion with Adam Michnik, recipient of the 2009 Ion Ratiu Democracy Award.
Speakers
Zbigniew Brzezinski, National Security Adviser to President Jimmy Carter
Adam Michnik, Political Activist, Retired Member of Poland’s First Democratic Parliament, and Editor in Chief, Gazeta Wyborcza

inregistrarea conferintei aici: http://www.wilsoncenter.org/ondemand/index.cfm?fuseaction=home.play&mediaid=E0F9D18A-E40F-ED5E-DED54DDE6919C82C

alte articole despre ion ratiu:
cotidianul – ziar quality
12.01.1990 – ceata si golani
un marinar scandalagiu cu papion
Adam Michnik – The Ion Ratiu Democracy Award 2009

Czesław Miłosz – Gandirea captiva

http://www.humanitas.ro/humanitas/gandirea-captiva-0

In anul 1932, la Varsovia aparuse o carte bizara. Era un roman in doua volume intitulat Nesatul. Autorul lui era St. I. Witkiewicz, filozof, pictor si scriitor. Aceasta carte, probabil ca si romanul anterior Adio, toamna!, nu putea sa se bizuie pe un numar mare de cititori. Limbajul folosit de autor era dificil, plin de cuvinte noi pe care Witkiewicz singur le crease; descrierile de scene erotice socante se invecinau cu pagini intregi de discutii despre Husserl, Carnap si alti teoreticieni contemporani ai cunoasterii. Mai mult, nu intotdeauna se putea delimita seriozitatea de clovnerie, iar tema parea o pura fantezie.

Actiunea romanului se petrecea in Europa, mai concret in Polonia, intr-un moment neprecizat din trecut care putea fi plasat la fel de bine in prezent, adica s-ar fi putut petrece in anii ’30, ’40, ’50. Mediul prezentat era acela al muzicienilor, pictorilor, filozofilor, al aristocratiei si al ofiterilor superiori. Intreaga carte nu era altceva decit un studiu al descompunerii: muzica aiurita bazata pe disonante, perversiuni erotice, consumul generalizat de droguri, ratacirea gindurilor ce-si cautau zadarnic un sprijin, pervertirea falsa la catolicism, afectiuni psihice complicate. Toate acestea se intimplau in momentul cind se spunea ca civilizatia occidentala este amenintata si in tara care fusese expusa primului atac din partea unei armate din Rasarit: armata aceasta era armata mongolo-chineza, care stapinea teritoriul dintre Oceanul Pacific si Marea Baltica.

Eroii lui Witkiewicz sint nefericiti, caci nu au nici o credinta si nici sentimentul rostului activitatii lor. Aceasta atmosfera de inertie si de sterilitate se asterne peste toata tara. Atunci apar in orase o multime de negustori care vind pe ascuns tablete Murti-Bing. Murti-Bing era un filozof mongol care reusise sa prepare un mijloc de transmitere a „conceptiei despre lume” pe cale organica. Aceasta „conceptie” a lui Murti-Bing, care de altfel constituia forta armatei mongolo-chineze, era cuprinsa in niste pilule sub forma condensata. Cel care lua pilule Murti-Bing se schimba complet, devenind senin si fericit. Problemele cu care se confruntase pina atunci i se prezentau brusc drept iluzorii si nesemnificative. Pe oamenii care continuau sa le acorde atentie ii privea cu un zimbet de bunavointa. In primul rind era vorba despre dificultatile insolubile ale ontologiei (de care era pasionat autorul insusi). Omul care inghitea pilule Murti-Bing inceta sa mai fie sensibil la elementele metafizice; considera anumite manifestari, cum ar fi excesele salbatice ale artei care traia „nesatul formei”, drept prostii ale trecutului; invazia armatei mongolo-chineze nu trecea in ochii lui drept o tragedie pentru civilizatie; el traia printre conationali ca un individ sanatos inconjurat de niste nebuni. Tot mai multi oameni urmau cura cu tablete Murti-Bing, iar linistea lor dobindita pe aceasta cale raminea in contrast evident cu febrilitatea celor din jur.

Epilogul in citeva cuvinte: izbucneste razboiul si se ajunge la confruntarea dintre armata occidentala si cea rasariteana. In momentul decisiv insa, inainte de marea batalie, comandantul armatei occidentale in care toti aveau incredere netarmurita se prezinta la locuinta principala a adversarului sau si se preda, drept care este decapitat cu mari onoruri. Armata rasariteana ocupa tara si incepe noua viata a muri-bingismului. Framintati anterior de „nesatul” filozofic, eroii romanului pornesc in slujba noului regim, scriind marsuri si ode in loc de muzica disonanta, pictind tablouri utile din punct de vedere social in locul vechilor abstractiuni. Dar pentru ca nu se putusera dezbara complet de vechea lor personalitate, devenisera remarcabile exemplare de schizofrenie.

Atit despre roman. Nu o data autorul sau si-a exprimat convingerea ca religia, filozofia si arta isi traiesc ultimele zile, ca totusi fara ele viata nu are nici o valoare (el era creatorul unui sistem ontologic care facea trimitere la monadologia lui Leibniz). In ziua de 17 septembrie 1939, la vestea ca Armata Rosie a trecut granita de rasarit a Poloniei, el s-a sinucis, luind o mare doza de veronal si taindu-si venele.

simpatizantii liberali prezinta o unitate remarcabila in conceptii de-a lungul si de-a latul tarii; ideile si replicile unei discutii cu un liberal din centrul bucurestiului sau dintr-o comuna de munte din ardeal nu difera semnificativ; procedeele retorice excesiv emotionale, lipsa oricarui dubiu, o serie de tehnici sofistice utilizate, de regula, inconstient si atitudinea generala care balanseaza gratios intre un soi de fatalism cinic in fata viitorului, un amoralism voios in privinta preferatilor si conspirationism generalizat in fata oricarei forme de organizare sociala par sa se regaseasca la majoritatea sustinatorilor, indiferent de nivelul acestora de pregatire.

discutiile politice cu simpatizanti liberali au devenit extrem de dificile in ultima vreme; fundamentul doctrinar al adevaratei drepte romanesti pare sa fie de la opinca la vladica: basescu (comunist, securist, dictator) vrea sa distruga pnl(=dreapta=liberalism), iar pnl(=dreapta=liberalism) trebuie sa supravietuiasca prin orice mijloace; in primul rind trebuie taiate orice punti de dezbatere rationala; basescu si pd-l sint inchipuite ca sirene cu care este bine sa nu prea stai la discutii pentru ca orice sunet venit din acea directie ar putea strecura indoiala in sufletele mai fragile, i-ar putea devia de la ortodoxismul militant

nu antonescu, norica nicolai sau ghise ma sperie, ci liberalii de rind, votantii pnl; cum au ajuns oameni inteligenti sa vorbeasca aproape exclusiv in sloganuri, sa fractureze fara remuscari logica, sa se prezinte incapabili de a dezbate rational propriile certitudini? sa fie conationalii cu structura liberala cei mai vulnerabili la propaganda?

cadru: alegerile din 2004 s-au desfasurat astfel: turul I – 28.11.2004, turul II – 12.12.2004; patriciu s-a opus vehement, inca de la inceput, constituirii aliantei pnl-pd; in campanie, pe linga sponsorizarea pnl, acesta l-a sponsorizat si pe adrian nastase in cursa prezidentiala;

05.10.2004, Cotidianul – Patriciu si Catarama nu il vor pe Basescu la Cotroceni

http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1255649-patriciu-catarama-nu-vor-basescu-cotroceni.htm

Delegatia Permanenta a PNL a decis, ieri, cu majoritate de voturi, sa-l desemneze pe liderul democrat, Traian Basescu, drept candidat al Aliantei D.A. la Presedintia Romaniei. Surprinzator (sau nu), au existat patru voturi „contra”, doua dintre ele venind din partea „greilor” Dinu Patriciu si Viorel Catarama.

15.11.2004 – Mitingul de la Ploiesti. Pumnul lui Basescu

28.11.2004 – Turul I al alegerilor prezidentiale si parlamentare

30.11.2004, Hotnews – Patriciu si Pacuraru, liberali cu termen redus
http://www.hotnews.ro/arhiva/2004-11-30

Marti seara, in timp ce liderii aliantei D.A., Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu, cereau raspicat examinarea de catre BEC a contestatiilor privind valabilitatea numaratorii voturilor, doi fruntasi PNL au aparut brusc la TVR1 si Antena 1, dupa saptamani de tacere mediatica. In interventia sa la Antena 1, Dinu Patriciu s-a aratat ingrijorat de evolutia burselor in urma contestatiilor D.A., in vreme ce colegul sau Paul Pacuraru, la TVR1, a felicitat PSD+PUR pentru castigarea alegerilor.

02.12.2004, Hotnews – TVR, comportament rusinos si penibil
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1249058-tvr-comportament-rusinos-penibil.htm

Cel de la Prima TV a avut o incercare de manipulare, prin aducerea lui Dinu Patriciu, care a spus ca declaratiile lui Traian Basescu pot influenta “bursa, politicile financiare, economia in general”. De ce a vorbit Patriciu? Pentru a lovi in Basescu. Altfel, daca cei de la Prima TV erau atit de ingrijorati de evolutia burselor, puteau sa intervieveze un angajat al bursei.

04.12.2004, Cotidianul – Patriciu trage către PSD
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1248730-patriciu-trage-259-tre-psd.htm

Gruparea Patriciu a ieşit ieri la lumină, solicitind, fără succes, Delegaţiei Permanente a PNL să păstreze deschisă o portiţă de negociere cu PSD, pentru a nu lipsi partidul de orice şansă de a accede la guvernare.
[…]
In Delegaţia Permanentă a PNL, pe aceeaşi lungime de undă politică cu Dinu Patriciu s-au situat Teodor Meleşcanu, impreună cu două foste membre ApR din conducerea PNL, Andra Rişnoveanu şi Monica Ştirbu, Radu Cimpeanu şi un apropiat al său din fostul PNL-Cimpeanu, Mircea Andrei, dar şi doi preşedinţi de organizaţii judeţene, Răducu Filipescu, de la Călăraşi, Ion Ciugulea, de la Olt, şi Florin Andrei, venit de la PUR la PNL Prahova, filială condusă de Patriciu.
[…]
Conform relatărilor unor participanţi la intilnire, Dinu Patriciu a argumentat că „nu trebuie alterată in nici un fel şansa ca Romania să fie condusă cu politici liberale. Nu e cazul să ajungem acum la o opţiune irevocabilă“, a argumentat preşedintele Rompetrol.

In final, 8 dintre cei 9 opozanţi ai liniei majoritare au votat favorabil tot textul rezoluţiei. Excepţia a fost Teodor Meleşcanu, despre care Patriciu a declarat anterior că este angajat al Rompetrol.

7.12.2004, Adevarul – Traian Basescu: „Aparent, Dinu Patriciu e al PNL, dar, de fapt…”
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1248552-traian-basescu-aparent-dinu-patriciu-pnl-dar-fapt.htm

Presedintele Partidului Democrat, Traian Basescu, a refuzat, ieri, sa comenteze afirmatiile liberalului Dinu Patriciu, facute intr-un interviu acordat unui ziar central. Patriciu a recunoscut ca a negociat separat, fara mandat de la partid, cu PSD o participare PNL la guvernare si l-a avertizat pe Traian Basescu ca nu va mai avea multa vreme liniste in Alianta. Prezidentiabilul D.A. a explicat ca doreste ca, in ultima saptamana de campanie, sa evite scandalurile in interiorul Aliantei D.A. „Ei abia asteapta sa reactionez, pentru a inflama aceasta ultima saptamana”, a afirmat Basescu, precizand ca prin „ei” s-a referit la PSD. „Aparent, Dinu Patriciu e al PNL, dar, de fapt…”, a mai apreciat liderul PD, care insa a refuzat sa-si termine propozitia.

acestea fiind datele, va intreb: alegerile parlamentare fiind deja trecute, deci scorul pnl nu mai putea fi afectat, de ce patriciu nu a furnizat atunci staff-ului lui adrian nastase macar informatia daca nu si filmul despre scelerat? victoria lui adrian nastase era asigurata, iar alianta psd-pnl-pc-udmr putea sa-l puna pe johannis pina de craciun…

http://www.phg.ro/stire.php?id=4453&cat_id=14

Politicianul care n-a mancat salam cu soia

[…]
PRIMA AFACERE. S-a angajat ca simplu functionar la firma “Pall Mall Deposit and Forwarding Co.“ pentru un salariu de 6 lire si 10 silingi pe saptamana. Compania se ocupa de transporturi terestre, navale si aeriene. In scurt timp i-a venit o idee pentru dezvoltarea firmei. A pus-o pe hartie si a inaintat-o patronilor sai. I s-a incredintat o companie subsidiara pe moarte pentru a-si pune planul in aplicare. Rezultatul? Compania subsidiara a progresat. Atunci i-a cerut patronului firmei Pall Mall o jumatate din patrimoniul acesteia. Patronul a taraganat raspunsul timp de un an. Ca urmare, Ion Ratiu a parasit firma si a deschis o afacere proprie. A inchiriat doua camere intr-un imobil din buricul targului, pe Regent Street, in apropiere de Piccadilly Circus. In octombrie 1957 a infiintat “J.R. Shipping Co.“. A trebuit sa se imprumute de la banca de 5.000 de lire. Firma s-a specializat de la bun inceput pe transportul de marfuri in vrac, pe sistemul din usa in usa. “Am inteles ca pot scoate beneficii ceva mai mari decat era uzual pe atunci daca voi putea efectua eu intreaga livrare, eliminand alte cheltuieli pe care trebuia sa le plateasca clientul hamalilor, agentilor, carausilor si altora de acest gen. Am fost un fel de initiator a ceea ce se numeste “door-to-door transportation”.“

EXTINDEREA. Patru ani dupa infiintare, firma lui Ion Ratiu a devenit partenera pentru Marea Britanie a “Norge Line“. Avea comenzi si in Statele Unite. In 1963, afacerile au prosperat si Ion Ratiu infiinteaza “Regent Line“, firma de transport maritim. Au inceput transporturile intre Hamburg – Bremen – Rotterdam – Anvers – Liverpool si Wilmington, Charleston, Savannah, pe coasta de est a SUA. Asa a putut Ion Ratiu in 1972 sa cumpere intregul imobil din Regent Street. Acest bloc avea pe diagonala tricolorul romanesc si in mijloc litera R: de la Regent – Ratiu – Romania. Pentru ca in decembrie 1973 a crescut pretul titeiului de patru ori, Ion Ratiu s-a retras din transportul maritim. S-a orientat apoi catre ceva nou: constructii imobiliare, finante. “As fi putut incerca o cariera academica. De asemenea, gazetaria mi-a suras dintru tot inceputul. Dar nu m-au multumit nici una, nici cealalta. De aceea am intrat in afaceri“, spunea Ion Ratiu. Ca om de afaceri, el a activat din 1951 pana in 1975, dupa acest an el dedicandu-se “virusului“ sau: lupta pentru libertate si democratie in Romania. Conform spuselor fiului sau Nicolae, in 1971, Ion Ratiu a infiintat “Regent House Properties Limited“, care si la ora actuala desfasoara activitati in domeniul imobiliar in tari precum Anglia, SUA, Franta si Romania. De altfel, din 1990, Nicolae Ratiu se ocupa de toate afacerile tatalui sau.
[…]

demonstratii, proteste si… o arestare

http://www.guardian.co.uk/news/2000/jan/22/guardianobituaries

[…]
As the WUFR’s indefatigable – and millionaire – president, he organised demonstrations and meetings, published a regular newsletter in English and Romanian, and did his best to make the organisation an effective lobbying group. His most spectacular move came during Ceausescu’s state visit to Britain in 1977, when Ratiu chained himself to the railings outside the Ritz Hotel in London in protest at the royal hospitality extended to Ceausescu.
[…]

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/836241/HORIA-GHIBUTIU-A-fost-odata-un-papion/

A fost odată un papion

Horia Ghibuţiu – Luni, 19 Ianuarie 2009
L-am votat pe Ion Raţiu – de la a cărui trecere în nefiinţă s-au împlinit sâmbătă nouă ani – nu doar din frondă faţă de o imensă masă electorală care nu înţelegea opţiunile generaţiei mele.

Aş spune că Raţiu a fost şi singurul pe al cărui nume chiar am pus ştampila cu convingere. Cu cât era mai înjurat în „Adevărul“, „Azi“ sau „Dimineaţa“ (presa de curte a regimului iliescian), cu atât îmi devenea mai simpatic. Îmi plăceau faţa lui de bunicuţ şi zâmbetul larg de om deschis, spre deosebire de rânjetul căznit al lui Ion Iliescu, care cică făcea să apară soarele – o gogoriţă despre care credeam că mai putea fi înghiţită în 1990 doar în Coreea de Nord.

După 50 de ani de exil, Raţiu se întorsese de la Londra
cu un accesoriu vestimentar care în România era intolerabil pentru peste 90 la sută din electorat: papionul. Oricât de ridicol ar suna azi în urechile publicului tânăr, în acele timpuri, papionul nu era una dintre expresiile rafinate ale eleganţei masculine, ci un simbol al moşierilor şi industriaşilor pregătiţi să aducă în România tot ce poate fi închipuit mai rău. În plus, Ion Raţiu avea, chipurile, un aer desuet – de parcă Iliescu, în costumele sale evocându-l pe comunistul albanez Enver Hodja, era vreun „trendsetter“! – şi vorbea româneşte cu un intolerabil accent britanic. Başca, dăduse de gustul caviarului, în locul salamului cu soia, prin urmare, nu putea pricepe subtilităţile gastronomiei autohtone din vremea comuniştilor. Şi deşi era la o vârstă venerabilă, mediile feseniste îi inventaseră o amantă, în timp ce Ion Iliescu, întruchiparea moralităţii, nu putea fi bănuit de o asemenea mârşăvie. Îmi amintesc că manipularea era atât de bine organizată, încât minciunile care se spuneau pe seama lui Ion Raţiu nu veneau doar din zona electoratului trandafiriu. Parcă prin 1991, la ziarul „Tineretul liber“, am auzit, de la colegi pe care nu-i suspectam că ar fi cu FSN-ul, că, pe lângă alte tare, Raţiu mai e şi zgârcit: în timpul unui interviu, miliardarul s-ar fi aplecat după o monedă de cinci lei care se rostogolise sub masă!

Culmea acuzaţiilor – o abjecţie pe care, în ochii fanilor lui Iliescu, nici măcar Corneliu Coposu ori Doinea Cornea n-ar fi putut-o comite! – a fost însă colaborarea cu Nicolae Ceauşescu. Omul care se legase cu lanţuri în faţa hotelului londonez Ritz, pentru a protesta faţă de ospitalitatea regală cu care fusese primit dictatorul, era acuzat că ar fi pactizat cu acesta! Vorbim despre cel care a organizat o manifestaţie la Bonn după ce regimul ceauşist a raţionalizat mâncarea; despre cel care a dezvăluit lumii circumstanţele în care a demarat Canalul Dunăre-Marea Neagră şi cel care a avertizat că temerara participare a României la Olimpiada de la Los Angeles nu trebuie să şteargă păcatele României socialiste!

Nu ştiu cum ar fi fost România dacă Ion Raţiu ar fi ajuns preşedinte în 1990 şi e inutil să-mi imaginez asta, câtă vreme nici nu avea cum să se întâmple. Ştiu însă că domnul cu papion merită pomenit printre cei care şi-au iubit ţara, aici sau departe.

cititi si

 

„Nu se poate face capitalism cu oameni pesimişti”

sursa: http://www.dilemaveche.ro/old/arhiva_dilema/374/DumiSAND.htm
Dumitru SANDU, dilema veche, 14-20 apr. 2000

Cartea profesorului Dumitru Sandu Spaţiul social al tranziţiei analizează competent, ştiinţific şi interesant în acelaşi timp, componentele şi determinările celor zece ani de tranziţie românească, efortul de a trece de la o fortăreaţă totalitară la o societate democratică şi la o economie de piaţă, context în care optimismul – ceea ce îl generează şi ceea ce-l ucide – devine subiect de analiză. „Reprezentările despre schimbare devin parte integrantă a schimbării”, susţine profesorul Sandu şi acesta a fost subiectul interviului de mai jos, rămas monolog, deoarece întrebările nu făceau decît să încurce logica discursului.

Tema optimismului îmi este dragă, nu pentru că aş fi un optimist iremediabil. Dezbaterea publică de pînă acum, dusă de către politicieni, jurnalişti, sociologi s-a centrat pe mulţumire şi nemulţumire, pe satisfacţie-insatisfacţie, încredere şi neîncredere. Sînt aspecte extrem de importante. În raport cu ele optimismul în capitalismul românesc este o nouă temă.

Legătura dintre optimism şi capitalism nu este una speculativă, ci una de fond, de substanţă. Capitalismul de tip democratic – nu cel autoritar, dictatorial, gen Franco sau Hitler – se dezvoltă prin proiect, prin proiecte individuale şi de grup, libere să se mişte, să intre în competiţie. Ca să faci proiecte, trebuie să ai dispoziţia de a gîndi ziua de mîine. Şi a gîndi ziua de mîine, înseamnă, în esenţă, a fi optimist. În esenţă, deoarece ziua de mîine poate fi gîndită în sens pozitiv şi în sens negativ. Optimismul ţine de gîndirea pozitivă.

După această constatare apare întrebarea: cine generează optimismul? Vine din cer, vine de pe pămînt, vine de la dreapta, adică din Vest, vine de la stînga, adică din Est? El vine de aici, din această ţară, de pe aceste locuri, din solul acestei ţări, în primul rînd din solul social şi instituţional. Ar trebui să ne întrebăm atunci, dacă optimismul există în profunzime, în structura valorică reală a acestui popor, sau e legat de structuri instituţionale. Ca orice fenomen social nu are o singură determinare, nu există legături unice în viaţa socială. Dar, pe de altă parte, există legături predominante.

Cînd economiştii, oameni care operează cu cifre – unii dintre ei cu idei fascinante – ajung în zona incertitudinii, în explicarea unor fenomene, cum ar fi eşecul de moment al capitalismului din România, încep să vorbească despre valorile şi mentalităţile existente, nefavorabile capitalismului adevărat. Se presupune că în genele noastre culturale există o orientare pasivă, nonantreprenorială; dar situaţia românilor plecaţi în străinătate infirmă această supoziţie. În momentul cînd se schimbă mediul, se schimbă şi reacţiile omului: el nu-şi modifică mentalitatea, el pleacă luînd cu el un bagaj cultural, al culturii româneşti, al lui pentru toată viaţa; el are succes pentru că s-a modificat mediul. Şi nu e vorba despre colegii de muncă sau de vecini, ci în special despre structura instituţională. Punctul meu de vedere este că optimismul, floarea rară care trebuie ocrotită, creşte numai în anumite grădini, trebuie să aibă anumite alei, straturi orînduite, în aşa fel încît respectiva floare să fie provocată să crească. Este nevoie de o anumită umiditate, însorire. În plan social acestea se numesc instituţie, lege, ordine instituţională. Cum se poate crea un aranjament de legi, instituţii, asociaţii care să-i poată determina pe oameni să-şi gîndească viitorul la modul pozitiv? Nu există reţete. Dar în această căutare de răspuns, societatea românească este una fascinantă pentru sociolog, politician sau jurnalist, deoarece răspunsurile se găsesc greu dar – probă de optimism şi nu numai – se pot găsi.

Problema este cea a stimulării activismului social al oamenilor, în plan economic şi mai ales în plan politic. Răspunsul standard la întrebarea formulată mai înainte este că structurarea dezirabilă nu se produce din vina politicienilor. La prima vedere este adevărat: ei sînt inginerii, proiectanţii de instituţii. Instituţia nu este proiectată de omul de pe stradă: acesta are dorinţe, are aspiraţii şi el trebuie să respecte instituţia după înfiinţarea ei. E un joc de doi parteneri. Dar ca sociolog trebuie să nuanţez. Nu e corectă afirmaţia că toţi politicienii sînt în toate cazurile vinovaţi, plasînd toate deficienţele acolo.

Boala este legată de o tendinţă mai generală şi ea se numeşte lipsa de expertiză. În societatea noastră, stocurile de cunoaştere, mai ales pe latură economică şi socială, sînt extrem de reduse. În lipsa unei informaţii adecvate care să permită judecăţi şi evaluări corecte, apare tendinţa de a găsi un ţap ispăşitor. Ori de cîte ori ne ducem spre ţapul ispăşitor, politicianul de dreapta sau cel de stînga, cel care a fost la putere sau cel care este la putere, circulăm în spaţii ideologice, în spaţii din afara cunoaşterii de specialitate, de unde şi vin rădăcinile răului. E adevărat că nu există o cunoaştere precisă a felului cum trebuie să se desfăşoare tranziţia postcomunistă. Şi în alte ţări ea evoluează prin încercare şi eroare. Dar ceea ce se întîmplă în centrul şi Estul Europei este unic doar din punct de vedere economic; din punct de vedere politic se aseamănă destul de bine cu experienţa Spaniei, a Portugaliei sau a Greciei, din anii ’70-’80, cînd aceste ţări au trecut de la regimuri autoritare la organizări social-politice de tip democrat. Trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă este unică şi e firesc ca Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, România şi celelalte ţări din zonă să fie confruntate cu erori.

De unde vin diferenţele?

Majoritatea teoreticienilor se referă la punctul zero, la faptul că în 1990, Ungaria, Polonia, Cehia arătau altfel decît România sau Bulgaria. Acolo situaţia era mai bună, existau experimente ale reformei, chiar în cadrul comunismului, în timp ce România a fost o ţară izolată. Şi Dej, şi Ceauşescu au avut un succes remarcabil în izolarea ţării şi această „performanţă” ne influenţează în continuare. Este ceea ce se numeşte dependenţă de cale: se avansează în funcţie de drumul pe care s-a pornit. Este aşa, dar nu e numai aşa. Această influenţă a punctului zero, 1989-1990, este în scădere; contează din ce în ce mai mult memoria instituţională, capacitatea diferitelor societăţi de a înmagazina şi de a prelucra informaţia cu privire la ce a fost bine şi ce a fost rău în anii trecuţi. De aici vin diferenţele.

În lumea exemplelor, se pot găsi multe explicaţii: am lucrat, doi ani de zile, ca expert PHARE pentru probleme de dezvoltare regională, proiectînd împreună cu colegi geografi, urbanişti, economişti, structurile instituţionale necesare dezvoltării regionale. Un coleg al nostru din Anglia a venit în ţară la un interval de un an de zile şi a fost primit de aceeaşi persoană, la acelaşi ridicat nivel de decizie, în acelaşi birou, din Palatul Victoria. La a doua vizită, englezul a constatat că tot ce s-a discutat la prima întîlnire nu mai exista, n-a notat nimeni ce s-a decis în urmă cu un an. Ca să nu mai vorbim că nu se făcuse nimic din ceea ce se promisese. Cînd a revenit era ca şi cum ar fi venit pentru prima oară. Este tragic din punct de vedere social, pentru că, în acel mic-mare birou, din Palatul Victoria, s-a întîmplat ceea ce se petrece în toată ţara: nu se adună informaţia, nu se leagă cum trebuie, nu se învaţă din ce este greşit şi din ce este bun. Brambureala instituţională de aici decurge. Aşa apare şi nevoia de a găsi puncte de intrare în cercuri vicioase, extrem de bine structurate. Dacă este să vorbim aplicat, atent, ştiinţific, problema nu este cu politicianul sau cu mentalităţile, ci cu cercul vicios creat în relaţia dintre mentalitatea omului simplu şi politician. Pentru că există şi un gen de cultură a omului normal, care favorizează comportamentul defectuos al politicianului.

Ar trebui căutate punctele de intrare de unde să poată fi întreruptă acţiunea distructivă a lipsei de memorie instituţională. Nu ştiu care e calea, dar pot exista ipoteze. Una dintre ipotezele de acţiune este cea a dezbaterii publice responsabile, în care şi jurnaliştii şi juriştii, şi sociologii, şi economiştii, şi politicienii să-şi respecte reciproc competenţele. Atunci pot să apară efectele de corecţie. Presa este un mecanism cu un început bun, competiţia există, în pofida unor dependenţe economice evidente. Presa a contribuit mult la indicarea unor direcţii de acţiune în materie de corupţie şi modul de raportare la corupţie este una dintre căile de rupere ale pomenitului cerc vicios.

Optimismul trebuie plasat, cu sens, într-un tablou. Termenul este etichetă pentru un fenomen mai larg, care se referă la capacitatea de dezvoltare prin proiect.

Pentru a evolua, o societate trebuie să genereze prin grupurile ei, prin asociaţiile ei, prin indivizii ei, planuri concurente de dezvoltare. Dar aranjamentul instituţional nu este suficient pentru producerea modernizării democratice. Acest proces trebuie regîndit, reconstruit, scos din clişeele socialismului şi pus pe făgaşul lui normal de dezvoltare capitalistă. În esenţă, modernizare înseamnă raţionalizare, organizare raţională, pe fundament ştiinţific, a proceselor economice, politice şi sociale. Construirea de proiecte face parte din acest proces major. Nu se poate ajunge însă la o efervescenţă constructivă, decît dacă se asigură fluxurile optime de circulaţie a informaţiei necesare. Una din moştenirile grele ale comunismului este circulaţia defectuoasă a informaţiei: se cheltuiesc bani mulţi pentru producerea ei şi apoi zace stocată, moare în dosare sau, mai nou, în fişierele calculatoarelor. O parte din informaţia necesară sociologului – sondajele – el şi-o produce singur, dar pentru a pune un diagnostic corect este nevoie de mai mult. Lupta cu instituţiile guvernamentale, dar şi cu cele neguvernamentale, pentru a obţine informaţii curate, bune, este destul de grea, în pofida progreselor făcute pe această cale. Capitalismul nu poate fi eficient fără accesibilitatea informaţiei şi capacitatea de prelucrare şi de analiză, în aşa fel încît datele să vorbească oamenilor. Pe piaţă sînt multe cărţi proaste care fac ideologie sub haină ştiinţifică şi singura modalitate de a le elimina este să pregătim oamenii aici cît se poate, să-i trimitem în străinătate să înveţe; trebuie să facem să circule exemplele bune, reuşitele societăţii, altfel opinia publică este copleşită de eşecuri. Numărul de specialişti pentru zona ştiinţelor sociale, oameni capabili să prelucreze bine datele, este încă extrem de redus.

Acolo unde nu există competenţă în prelucrarea informaţiei, creşte ideologia. Aceasta din urmă îşi are rostul ei, mai ales atunci cînd este credinţă constructivă, dar nu ca justificare de interes sau de incompetenţă. Floarea optimismului social poate fi uşor sufocată de vitalitatea pe care o au ideologiile, politicianismul, corupţia şi incompetenţa.

nu e tocmai retro, e din 28.08.2009, dar e on topic; si e vorba, desigur, de conservatorii “lor”

via george rîpă