Skip navigation

Tag Archives: basescu

Busola politica

Busola politica

la mine se pare ca intra la categoria traian basescu (sau, poate kelemen, in situatii de urgenta); becali e oricum ozn in discutia asta; mircea geoana si crin antonescu, NU – si, de altfel, se pare ca nu prea reusesc sa vad diferenta intre ei 🙂 ; oprescu si vadim nu intra in discutie

Rezultatul afişat NU îţi sugerează cu cine să votezi. El îţi oferă doar un indiciu despre măsura în care fiecare candidat DOREŞTE să îţi reprezinte interesele şi punctele tale de vedere. În formarea opţiunii politice un cetăţean poate să ţină cont şi de alte elemente, precum CAPACITATEA fiecărui candidat de a-şi îndeplini programul politic. Un candidat se apropie cu atat mai mult de optiunile tale cu cat punctajul obtinut este mai mare. Dimpotriva, un candidat se departeaza de optiunile tale cu cat punctajul obtinut este mai mic, putand atinge chiar valori negative. Pe baza răspunsurilor tale la întrebări şi a importanţei pe care ai considerat că fiecare dintre aceste teme o are pentru tine, candidatul care se apropie cel mai mult de punctele tale de vedere este Traian Basescu. Pe poziţia a doua la mare distanţă se află Kelemen Hunor.

La polul opus, candidatii care se îndepărtează cel mai mult de punctele tale de vedere sunt Corneliu Vadim Tudor şi Sorin Oprescu. Pentru a vedea cum a fost obtinut, consulta in pagina „rezultate detaliate” pozitiile candidatilor la fiecare dintre intrebari.

puteti face testul aici: http://www.busolapolitica.ro/Quiz.aspx

Anunțuri

din oarecari motive, avem norocul sa traim intr-un loc si in niste timpuri in care putem sa votam

Belaya noch – DDT

„Nu se poate face capitalism cu oameni pesimişti”

sursa: http://www.dilemaveche.ro/old/arhiva_dilema/374/DumiSAND.htm
Dumitru SANDU, dilema veche, 14-20 apr. 2000

Cartea profesorului Dumitru Sandu Spaţiul social al tranziţiei analizează competent, ştiinţific şi interesant în acelaşi timp, componentele şi determinările celor zece ani de tranziţie românească, efortul de a trece de la o fortăreaţă totalitară la o societate democratică şi la o economie de piaţă, context în care optimismul – ceea ce îl generează şi ceea ce-l ucide – devine subiect de analiză. „Reprezentările despre schimbare devin parte integrantă a schimbării”, susţine profesorul Sandu şi acesta a fost subiectul interviului de mai jos, rămas monolog, deoarece întrebările nu făceau decît să încurce logica discursului.

Tema optimismului îmi este dragă, nu pentru că aş fi un optimist iremediabil. Dezbaterea publică de pînă acum, dusă de către politicieni, jurnalişti, sociologi s-a centrat pe mulţumire şi nemulţumire, pe satisfacţie-insatisfacţie, încredere şi neîncredere. Sînt aspecte extrem de importante. În raport cu ele optimismul în capitalismul românesc este o nouă temă.

Legătura dintre optimism şi capitalism nu este una speculativă, ci una de fond, de substanţă. Capitalismul de tip democratic – nu cel autoritar, dictatorial, gen Franco sau Hitler – se dezvoltă prin proiect, prin proiecte individuale şi de grup, libere să se mişte, să intre în competiţie. Ca să faci proiecte, trebuie să ai dispoziţia de a gîndi ziua de mîine. Şi a gîndi ziua de mîine, înseamnă, în esenţă, a fi optimist. În esenţă, deoarece ziua de mîine poate fi gîndită în sens pozitiv şi în sens negativ. Optimismul ţine de gîndirea pozitivă.

După această constatare apare întrebarea: cine generează optimismul? Vine din cer, vine de pe pămînt, vine de la dreapta, adică din Vest, vine de la stînga, adică din Est? El vine de aici, din această ţară, de pe aceste locuri, din solul acestei ţări, în primul rînd din solul social şi instituţional. Ar trebui să ne întrebăm atunci, dacă optimismul există în profunzime, în structura valorică reală a acestui popor, sau e legat de structuri instituţionale. Ca orice fenomen social nu are o singură determinare, nu există legături unice în viaţa socială. Dar, pe de altă parte, există legături predominante.

Cînd economiştii, oameni care operează cu cifre – unii dintre ei cu idei fascinante – ajung în zona incertitudinii, în explicarea unor fenomene, cum ar fi eşecul de moment al capitalismului din România, încep să vorbească despre valorile şi mentalităţile existente, nefavorabile capitalismului adevărat. Se presupune că în genele noastre culturale există o orientare pasivă, nonantreprenorială; dar situaţia românilor plecaţi în străinătate infirmă această supoziţie. În momentul cînd se schimbă mediul, se schimbă şi reacţiile omului: el nu-şi modifică mentalitatea, el pleacă luînd cu el un bagaj cultural, al culturii româneşti, al lui pentru toată viaţa; el are succes pentru că s-a modificat mediul. Şi nu e vorba despre colegii de muncă sau de vecini, ci în special despre structura instituţională. Punctul meu de vedere este că optimismul, floarea rară care trebuie ocrotită, creşte numai în anumite grădini, trebuie să aibă anumite alei, straturi orînduite, în aşa fel încît respectiva floare să fie provocată să crească. Este nevoie de o anumită umiditate, însorire. În plan social acestea se numesc instituţie, lege, ordine instituţională. Cum se poate crea un aranjament de legi, instituţii, asociaţii care să-i poată determina pe oameni să-şi gîndească viitorul la modul pozitiv? Nu există reţete. Dar în această căutare de răspuns, societatea românească este una fascinantă pentru sociolog, politician sau jurnalist, deoarece răspunsurile se găsesc greu dar – probă de optimism şi nu numai – se pot găsi.

Problema este cea a stimulării activismului social al oamenilor, în plan economic şi mai ales în plan politic. Răspunsul standard la întrebarea formulată mai înainte este că structurarea dezirabilă nu se produce din vina politicienilor. La prima vedere este adevărat: ei sînt inginerii, proiectanţii de instituţii. Instituţia nu este proiectată de omul de pe stradă: acesta are dorinţe, are aspiraţii şi el trebuie să respecte instituţia după înfiinţarea ei. E un joc de doi parteneri. Dar ca sociolog trebuie să nuanţez. Nu e corectă afirmaţia că toţi politicienii sînt în toate cazurile vinovaţi, plasînd toate deficienţele acolo.

Boala este legată de o tendinţă mai generală şi ea se numeşte lipsa de expertiză. În societatea noastră, stocurile de cunoaştere, mai ales pe latură economică şi socială, sînt extrem de reduse. În lipsa unei informaţii adecvate care să permită judecăţi şi evaluări corecte, apare tendinţa de a găsi un ţap ispăşitor. Ori de cîte ori ne ducem spre ţapul ispăşitor, politicianul de dreapta sau cel de stînga, cel care a fost la putere sau cel care este la putere, circulăm în spaţii ideologice, în spaţii din afara cunoaşterii de specialitate, de unde şi vin rădăcinile răului. E adevărat că nu există o cunoaştere precisă a felului cum trebuie să se desfăşoare tranziţia postcomunistă. Şi în alte ţări ea evoluează prin încercare şi eroare. Dar ceea ce se întîmplă în centrul şi Estul Europei este unic doar din punct de vedere economic; din punct de vedere politic se aseamănă destul de bine cu experienţa Spaniei, a Portugaliei sau a Greciei, din anii ’70-’80, cînd aceste ţări au trecut de la regimuri autoritare la organizări social-politice de tip democrat. Trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă este unică şi e firesc ca Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, România şi celelalte ţări din zonă să fie confruntate cu erori.

De unde vin diferenţele?

Majoritatea teoreticienilor se referă la punctul zero, la faptul că în 1990, Ungaria, Polonia, Cehia arătau altfel decît România sau Bulgaria. Acolo situaţia era mai bună, existau experimente ale reformei, chiar în cadrul comunismului, în timp ce România a fost o ţară izolată. Şi Dej, şi Ceauşescu au avut un succes remarcabil în izolarea ţării şi această „performanţă” ne influenţează în continuare. Este ceea ce se numeşte dependenţă de cale: se avansează în funcţie de drumul pe care s-a pornit. Este aşa, dar nu e numai aşa. Această influenţă a punctului zero, 1989-1990, este în scădere; contează din ce în ce mai mult memoria instituţională, capacitatea diferitelor societăţi de a înmagazina şi de a prelucra informaţia cu privire la ce a fost bine şi ce a fost rău în anii trecuţi. De aici vin diferenţele.

În lumea exemplelor, se pot găsi multe explicaţii: am lucrat, doi ani de zile, ca expert PHARE pentru probleme de dezvoltare regională, proiectînd împreună cu colegi geografi, urbanişti, economişti, structurile instituţionale necesare dezvoltării regionale. Un coleg al nostru din Anglia a venit în ţară la un interval de un an de zile şi a fost primit de aceeaşi persoană, la acelaşi ridicat nivel de decizie, în acelaşi birou, din Palatul Victoria. La a doua vizită, englezul a constatat că tot ce s-a discutat la prima întîlnire nu mai exista, n-a notat nimeni ce s-a decis în urmă cu un an. Ca să nu mai vorbim că nu se făcuse nimic din ceea ce se promisese. Cînd a revenit era ca şi cum ar fi venit pentru prima oară. Este tragic din punct de vedere social, pentru că, în acel mic-mare birou, din Palatul Victoria, s-a întîmplat ceea ce se petrece în toată ţara: nu se adună informaţia, nu se leagă cum trebuie, nu se învaţă din ce este greşit şi din ce este bun. Brambureala instituţională de aici decurge. Aşa apare şi nevoia de a găsi puncte de intrare în cercuri vicioase, extrem de bine structurate. Dacă este să vorbim aplicat, atent, ştiinţific, problema nu este cu politicianul sau cu mentalităţile, ci cu cercul vicios creat în relaţia dintre mentalitatea omului simplu şi politician. Pentru că există şi un gen de cultură a omului normal, care favorizează comportamentul defectuos al politicianului.

Ar trebui căutate punctele de intrare de unde să poată fi întreruptă acţiunea distructivă a lipsei de memorie instituţională. Nu ştiu care e calea, dar pot exista ipoteze. Una dintre ipotezele de acţiune este cea a dezbaterii publice responsabile, în care şi jurnaliştii şi juriştii, şi sociologii, şi economiştii, şi politicienii să-şi respecte reciproc competenţele. Atunci pot să apară efectele de corecţie. Presa este un mecanism cu un început bun, competiţia există, în pofida unor dependenţe economice evidente. Presa a contribuit mult la indicarea unor direcţii de acţiune în materie de corupţie şi modul de raportare la corupţie este una dintre căile de rupere ale pomenitului cerc vicios.

Optimismul trebuie plasat, cu sens, într-un tablou. Termenul este etichetă pentru un fenomen mai larg, care se referă la capacitatea de dezvoltare prin proiect.

Pentru a evolua, o societate trebuie să genereze prin grupurile ei, prin asociaţiile ei, prin indivizii ei, planuri concurente de dezvoltare. Dar aranjamentul instituţional nu este suficient pentru producerea modernizării democratice. Acest proces trebuie regîndit, reconstruit, scos din clişeele socialismului şi pus pe făgaşul lui normal de dezvoltare capitalistă. În esenţă, modernizare înseamnă raţionalizare, organizare raţională, pe fundament ştiinţific, a proceselor economice, politice şi sociale. Construirea de proiecte face parte din acest proces major. Nu se poate ajunge însă la o efervescenţă constructivă, decît dacă se asigură fluxurile optime de circulaţie a informaţiei necesare. Una din moştenirile grele ale comunismului este circulaţia defectuoasă a informaţiei: se cheltuiesc bani mulţi pentru producerea ei şi apoi zace stocată, moare în dosare sau, mai nou, în fişierele calculatoarelor. O parte din informaţia necesară sociologului – sondajele – el şi-o produce singur, dar pentru a pune un diagnostic corect este nevoie de mai mult. Lupta cu instituţiile guvernamentale, dar şi cu cele neguvernamentale, pentru a obţine informaţii curate, bune, este destul de grea, în pofida progreselor făcute pe această cale. Capitalismul nu poate fi eficient fără accesibilitatea informaţiei şi capacitatea de prelucrare şi de analiză, în aşa fel încît datele să vorbească oamenilor. Pe piaţă sînt multe cărţi proaste care fac ideologie sub haină ştiinţifică şi singura modalitate de a le elimina este să pregătim oamenii aici cît se poate, să-i trimitem în străinătate să înveţe; trebuie să facem să circule exemplele bune, reuşitele societăţii, altfel opinia publică este copleşită de eşecuri. Numărul de specialişti pentru zona ştiinţelor sociale, oameni capabili să prelucreze bine datele, este încă extrem de redus.

Acolo unde nu există competenţă în prelucrarea informaţiei, creşte ideologia. Aceasta din urmă îşi are rostul ei, mai ales atunci cînd este credinţă constructivă, dar nu ca justificare de interes sau de incompetenţă. Floarea optimismului social poate fi uşor sufocată de vitalitatea pe care o au ideologiile, politicianismul, corupţia şi incompetenţa.

16.04.1998 – basescu este numit ministru al transporturilor in noul guvern, radu vasile; principalele partide in coalitie: pnt-cd (popular), pd (socialist); printre altele, basescu prezinta programul de restructurare pt sncfr (1)
02.06.1998 – anunta detaliile (2)
10.06.1998 – incep miscarile sindicale (”Feroviarii considera intentia Ministerului Transporturilor de a imparti SNCFR in trei companii complet separate drept o aberatie”, etc) (3)
08.07.1998 – se adopta hotaririle de guvern necesare; “noua structura a SNCFR va deveni operationala in termen de 90 de zile” – adica de la 1 octombrie (atunci se va acorda si o crestere de salarii celor ramasi dupa restructurare) (4)
24.07.1998 – greva spontana de avertisment; urmeaza greva generala; cerinte: marirea salariilor cu 17% imediat, sa nu fie dati oameni afara, etc (5)
26.07.1998 – basescu a calculat si a concluzionat: “18% din traficul feroviar a fost perturbat“; se imputa celor responsabili (6)
30.07.1998 – basescu le imputa pagubele; sindicatele il dau in judecata; radu vasile il sustine pe basescu; scandalul se amplifica in saptaminile urmatoare (7)
20.08.1998 – se anunta greva generala pe termen nelimitat; se negociaza la guvern; participa si radu vasile (8)

Sursa: http://www.ziua.ro/display.php?data=1998-08-24&id=12553

Guvernul a dat in balbaiala

21.07.1998

Radu Vasile semneaza vinerea pentru Sindicate si sambata pentru Coalitie
Spre deosebire de guvernanti, sindicalistii respecta protocolul incheiat vineri si nu vor declansa greva generala

In week-end-ul trecut guvernul Vasile a facut cea mai mare balbaiala de la preluarea mandatului. Dupa ce vineri a impacat sindicatele din transporturi, hotarate sa intre in greva, acceptand indexarea salariilor incepand cu 1 august, acelasi guvern a revenit sambata anuland protocolul. Nu tot, ci doar revendicarea numarul 1, cresterea lefurilor si declararea Metrorex regie fara pierderi. Una din motivatii a fost pozitia ferma a ministrului Transpoturilor, Traian Basescu, care a declarat ca marirea salariilor este imposibila inainte de octombrie.

Filmul negocierilor pe scurt: In timpul negocierilor, Traian Basescu a refuzat clar indexarea salariilor incepand cu 1 august si-a luat haina si a parasit sedinta. Au semnat protocolul doar liderii sindicali si ministrul Muncii, Alexandru Athanasiu, si premierul Radu Vasile. Protocolul a ajuns la Traian Basescu in aceeasi seara. Ministrul Transporturilor a “taiat” punctele referitoare la indexari si Metrorex, adica jumatate din protocol, apoi a semnat. Ultimul a cedat Daianu.

Numai ca sambata, Guvernul a analizat cu rigurozitate conditiile protocolului si a descoperit cu stupoare ca Basescu avea dreptate: nu sunt bani pana la toamna. Drept care Executivul a revenit asupra concesiilor facute sindicatelor cu o zi inainte.

04.09.1998 – basescu negociaza in continuare cu sindicatele, ajung la un acord si semneaza incheierea conflictului de munca astfel: sncfr se restructureaza asa cum era prevazut in iulie, 17000 de angajati vor fi disponibilizati, marirea salariilor se va face din 1 octombrie (9)

bibliografie
1. http://www.ziua.ro/display.php?data=1998-04-16&id=6014
2. http://www.ziua.ro/display.php?data=1998-06-02&id=8464
3. http://www.ziua.ro/display.php?data=1998-06-10&id=8879
4. http://www.ziua.ro/display.php?data=1998-07-08&id=10381
5. http://www.ziua.ro/display.php?data=1998-07-24&id=11093
6. http://www.ziua.ro/display.php?data=1998-07-26&id=11147
7. http://www.ziua.ro/display.php?data=1998-07-30&id=11354
8. http://www.ziua.ro/display.php?data=1998-08-20&id=12401
9. http://www.ziua.ro/display.php?data=1998-09-04&id=13140

Sursa: http://www.ziua.ro/display.php?data=1998-01-07&id=171

Basescu in locul lui Basescu

Adrian Patrusca, 07.01.1998

Doua scandaluri uriase au bagat in tremurici piftiile de pe mesele romanilor: demisia lui Basescu si declaratiile Regelui Mihai. Daca succesiunea regala a fost teoretic rezolvata inca de anul trecut, cu tot taraboiul isteric, succesiunea Transporturilor a trecut nerezolvata Revelionul. Astazi, de Sfantul Ion, se asteapta ca Biroul Politic al PD sa-l desemneze in fine pe urmasul lui Traian Basescu. Care, potrivit surselor noastre din partid, ar putea fi tot Basescu. Este posibil asa ceva, se va intreba multincercatul consumator de politica damboviteana? Este, raspundem noi. Si incercam s-o demonstram.

Sa ne amintim foarte pe scurt cum s-a ajuns la demisia lui Basescu. Ministrul Transporturilor a dat un interviu in care aducea urmatoarele acuzatii: ca reforma a batut pasul pe loc; ca in primele sase luni de guvernare, atunci cand popularitatea Executivului era uriasa, nu s-a profitat de ocazie pentru a se lua masurile impopulare, dar imperios necesare; ca sedintele Guvernului sunt de cele mai multe ori o uriasa pierdere de timp si nervi; ca premierul Ciorbea, ca fost lider sindical, este mai stangist si mai predispus la concesii sociale chiar decat social-democratii din PD; ca PNTCD este un partid desuet, care priveste spre trecut; ca, in fine, presedintele Constantinescu a cam scapat boii bataliei anti-coruptie. In finalul sedintei de guvern din ziua aparitiei interviului, Ciorbea i-a cerut lui Basescu sa-si retracteze afirmatiile sau sa-si dea demisia. Capos cum il stim, dar si convins de adevarul spuselor sale, Basescu s-a ratoit la Ciorbea si si-a dat urgent demisia.

Acuma, daca stam sa privim la rece intreaga tarasenie, vedem ca dreptatea e undeva la mijoc. Pe de o parte, Ciorbea are dreptate sa-l acuze pe Basescu de spalarea rufelor guvernamentale in afara Palatului Victoria si, manat din spate de opinia publica si presa, care i-au tot cerut sa fie barbat, a vrut sa-l puna la colt pe marinarul rebel. Insa nici Basescu nu e lipsit de argumente. El nu e un simplu membru in Guvern, ci ditamai vicepresedintele PD, si, atunci cand vorbeste, o face si in numele partidului pe care-l reprezinta. Or, o punere la punct a lui Basescu poate fi privita si ca un afront grav adus unuia dintre aliatii la guvernare.

Imediat dupa altercatia dintre Ciorbea si Basescu, presedintele PD a afirmat ca aceasta a avut loc la nervi. Ceea ce ar putea fi adevarat. De ce s-a suparat Ciorbea? Mi se pare ca tocmai aprecierile lui Basescu despre Guvern l-au deranjat cel mai putin. Pentru ca insusi premierul a criticat sau macar a recunoscut in cateva randuri ca reforma cam sta (de altfel, chiar remanierea care a vizat mai ales ministerele reformei dovedeste asta), ca sedintele Executivului sunt excesiv de lungi si dezorganizate. Nu! Categoric ca nu criticile aduse la adresa Guvernului l-au montat asa de rau pe Ciorbea! Mai probabil este ca premierul, de curand ales si vicepresedinte al PNTCD, deci de acelasi rang politic cu Basescu, a fost iritat mai ales de acuzatia ca partidul sau ar fi desuet. E probabil ca peste iritarea lui Ciorbea sa fi aruncat gaz si colegii taranisti care nu-i privesc cu ochi buni ascensiunea in PNTCD, sau cei care simt alianta la guvernare cu Petre Roman ca sarea-n ochi. Ca sa nu mai vorbim de nemultumirea ca, din randurile taranistilor, nu s-a ridicat inca un ministru de talia lui Basescu. “Cum ne apara el interesele partidului, acolo, in Guvern?”, vor fi imboldit acestia. Nu e exclus ca Premierul sa fi fost montat si de o oarecare suparare abila coborata din Dealul Cotrocenilor, de la cel care ar fi scapat boii anti-coruptiei. Presedintele e destul de istet pentru a exploata orice ocazie prin care i s-ar putea da peste nas fostului si viitorului sau rival din alegerile prezindentiale. Cu atat mai mult cu cat Basescu este chiar omul de incredere al lui Roman.

Haideti sa vedem si cine pierde daca Basescu nu mai e ministru! In primul rand, PD iese in mare paguba pentru ca nici o campanie electorala nu face mai mult decat o aparitie publica a vicepresedintelui sau. Traian Basescu repeta intr-un fel “sindromul Stolojan”. Cu cat marea Basescu taxele, cu cat se scumpeau mai mult trenurile, cu cat dadea mai multi oameni afara, cu atat ii crestea popularitatea. Basescu i-a hipnotizat pe romani cu, vorba lui Octavian Paler, felul sau de a fi din topor. Nici Ciorbea nu iese in vreun castig prin indepartarea marinarului de la Transporturi. In primul rand, opinia publica vede ca unul dintre putinii ministri care au dovedit ca nu-i doare in cot de ceea ce fac, e fortat sa plece. Al doilea, ca realizarile de la Transporturi mai acopereau din contul plin de datorii si promisiuni nerespectate al Guvernului. Rezultatele activitatii lui Basescu se contabilizau pozitiv in primul rand la Executiv si abia apoi la PD. Nici Emil Constantinescu nu vad de ce s-ar bucura prea tare de plecarea lui Basescu. Cota sa de popularitate e legata printr-un cordon ombilical de cea a Guvernului sau. Si apoi, nu vad ce interes ar avea presedintele sa intinda pana la ruptura coarda relatiilor din Coalitia Majoritara. O Coalitie de a carei mentinere la Putere depinde si prestigiul sau de sef al statului si mediator national.

[…]

Cititi mai departe pe site-ul ziua.ro

Adrian Patrusca – spune ca a semnat angajament cu Securitatea si ca nu a dat niciodata note informative – http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1165668-alti-ziaristi-lista-turnatorilor-securitate.htm